„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.”
Fiul cel mai mic nu s-a trezit pur şi simplu într-o dimineaţă în cocina de porci. A ajuns acolo, făcând o serie de paşi greşiţi şi dispunând în mod incorect de libertatea sa. Primul pas – ruperea relaţiilor cu casa tatălui său – l-a făcut din plictiseală. Avea o familie, nu avea nevoie de nimic, dar a experimentat probabil ceea ce simt la un moment dat toţi tinerii. Obosise de viaţa de familie monotonă, nutrea dorinţa de a trăi într-o lume „reală”, de a gusta o viaţă „plină”. Fiecare dintre noi are această ispită: suntem sătui de viaţa cotidiană prosperă şi ne străduim să îi conferim o* doză de „vivacitate” care, la prima vedere, este complet nevinovată, dar imprevizibilă în consecinţele ei.
Sfântul Ignatie Briancianinov scrie despre o astfel de stare duhovnicească: „Din pricina vremii constant bune se usucă pământul, iar viermii şi alte insecte dăunătoare încep să apară cu duiumul. Un efect similar îl are asupra sufletului liniştea îndelungată, chiar dacă este adusă de har. In suflet apar: trufia, părerea de sine, îngâmfarea, dispreţul faţă de ceilalţi, umilirea şi dispreţuirea aproapelui şi alte boli asemănătoare ale duhului omenesc, dintre cele mai periculoase şi mai de temut”.
Fiul cel mic face o alegere şi îl răneşte profund pe tatăl său. El cere să i se aloce o parte din moştenirea cuvenită la momentul nepotrivit şi într-un mod extrem de insultător. De obicei, o moştenire este primită după moartea rudelor, iar tânărul, aşa cum s-a spus, îi spune tatălui său: „Vreau să trăiesc aşa cum văd de cuviinţă, dar, din păcate, eşti încă în viaţă şi nu se ştie pe cât timp. Or, vreau să mă comport de pe acum ca şi cum aş fi intrat în drepturile de moştenitor, ca şi cum ai fi murit deja”. Căderea începe în momentul în care omul îşi cere drepturile, uitând de îndatoririle care i-au fost atribuite. Fiul vede în tatăl său o piedică pentru viaţa sa tânără care va trece în curând, iar tânărul nu va avea timp să se împlinească aşa cum se vede potrivit şi necesar, pentru că se crede făuritorul propriei sale fericiri! Deşi nu „îşi ucide” tatăl la nivel fizic, îndepărtează autoritatea care restricţionează libertatea din viaţa sa şi deschide calea către o lume în care nu există interdicţii şi în care predomină propriul său „eu”.
F.M. Dostoievski a exprimat cu o profunzime remarcabilă filozofia acestui stil de viată în cuvintele lui Ivan Karamazov: „Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis“. Tatăl a fost profund întristat de cererea arogantă şi crudă, dar a îndeplinit-o. In conformitate cu Legea Vechiului Testament, fiul cel mare a primit două treimi din moştenire, cel mai tânăr numai o treime (Ci să cunoască de întâi-născut pe fiul celei neiubite şi să-i dea acestuia parte îndoită din toate câte va avea, că acesta este pârga puterii lui şi al lui este dreptul de întâi-născut. Deuteronom 21, 17). Originalul grecesc al parabolei este foarte expresiv şi spune literalmente că tatăl; „şi-a împărtăşit viaţa cu el”, adică i-a dat fiului său nu doar o parte din proprietatea sa, ci şi o parte a inimii sale. Nu a făcut acest lucru pentru că era un tată slab, care nu-şi putea exercita autoritatea şi căruia nu-i păsa de soarta viitoare a copilului său.
Un tată acţionează din dragoste, dorind să-l înveţe pe fiul adult responsabilitatea pe care ne-o asumăm atunci când facem alegeri în viaţă. Tatăl îi oferă fiului său ceea ce-i cere ca să-i arate că greşeşte. Fără să apeleze la argumente convingătoare sau la interdicţii severe, ci în cel mai eficient mod, lăsându-l să înveţe din greşelile sale şi permiţându-i să guste amărăciunea fructului libertăţii. Acest lucru ni se întâmplă fiecăruia dintre noi. Îi cerem lui Dumnezeu (sau nici măcar nu cerem, ci luăm singuri ca şi cum ni s-ar cuveni pe drept), ceea ce ni se pare necesar în viaţă. Dumnezeu ne permite adesea să le dobândim, în speranţa că vom râvni cândva la ceva incomparabil mai bun: adevăratele bunătăţi care există doar în casa Tatălui Ceresc.
Mitropolitul Veniamin Fedcenkov scrie despre diferenţa dintre bunătăţile adevărate şi cele imaginare: „Ei bine, gândeşte-te doar la ceea ce ne promite lumea de dincolo! Ne dezvăluie şi afirmă în primul rând faptul că există cu adevărat această altă lume măreaţă. Dumnezeule, ce bucurie! Dacă Columb şi marinarii săi nu au ştiut să îşi exprime entuziasmul şi strigau cu admiraţie «pământ, pământ!», cum ar trebui noi, credincioşii, să ne bucurăm şi să plângem: «Cerul, Cerul!» Acolo omul aruncă de la sine limitele condiţionate de spaţiu şi timp, dezbracă materialitatea grosieră ca o pupă, îşi scoate cochilia omizii de mai înainte şi zboară vesel peste flori frumoase ca un fluture, gustând nectarul lor dulce! Nu mai există lupta pentru o bucăţică de pâine, pentru hainele necesare unui trup dezbrăcat şi neajutorat, pentru un loc sub soare – din cauza cărora acum sunt purtate războaie aprige de oamenii sălbăticiţi…
Ei bine, avem în faţă toate bunătăţile pământului! O lume cu totul nouă şi fericită, o lume a tainelor şi lucrurilor slăvite se dezvăluie credinţei noastre. Şi nu înţeleg, chiar nu înţeleg, de ce specia umană săvârşeşte sinucidere duhovnicească prin faptul că nu vrea să se limiteze decât la această planetă minusculă – Pământul, cu imperfecţiunea sa şi cu cele trei arşine ale mormântului întunecat care-şi aşteaptă morţii, fiind plin de viermi lacomi şi dezgustători! Săracii şi bieţii oameni… Iar credincioşii sunt fericiţi!”
Tatăl din pildă îi permite fiului său să experimenteze diferenţa dintre casa tatălui său şi tot farmecul unei vieţi independente, departe de el. Fiul nu se opreşte să obţină partea corespunzătoare şi continuă, făcând următorul pas erupţional: îşi vinde moştenirea. Astăzi am putea traduce cuvintele adunând toate ca „a vândut toate proprietăţile”. In cultura acelei epoci, era o faptă de neconceput. Nimeni, fiind întreg la minte, nu vindea vreodată pământul care-i aparţinea familiei sale. Totuşi, fiul, neavând grijă cum va afecta egoismul său gospodăria, ia o treime din toate resursele familiei şi pleacă de acasă, pentru a trăi în sfârşit aşa cum îşi doreşte. Vânzarea de proprietăţi indică faptul că nu intenţiona să se întoarcă; crezându-se complet independent, şi-a „înmormântat” deja tatăl şi a rupt orice legătură cu trecutul său.
Astăzi trăim într-o cultură diferită, au dispărut practic familiile mari, în care mai multe generaţii au trăit sub un acelaşi acoperiş. Tinerii încearcă să părăsească casa părintească cât mai devreme pentru a trăi independent. Cu toate acestea, în urmă cu două mii de ani, o astfel de retragere, nefiind motivată de nicio circumstanţă exterioară, era percepută ca o provocare, ca un scuipat în faţă. Nu numai pentru (atăi, ci şi pentru toţi cei din jurul său. Această îndepărtare de la virtute la păcat este adesea invizibilă, tocmai aici se ascunde pericolul.
Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Faţa ticăloasă a patimii este pictată în culori diferite, deşi doar la exterior, dar în mod seducător. Păcatul nu se prezintă sub pretextul răului, ci ca şi cum ar fi un bine; promite mari plăceri, desfătări şi beneficii. El este gata să îndeplinească aceste promisiuni imediat ce cineva le crede. Şi, pentru ca vicleşugul său să aibă mai mult succes, îşi prezintă rivalul, adică virtutea, sub forma unui chip sumbru, crud şi dificil. Şi promisiunile ei sunt puse sub semnul întrebării: fie nu se vor împlini niciodată, fie, chiar dacă se vor împlini, nu vor ajunge curând; trupul va fi epuizat de nevoinţă, iar duhul va obosi de aşteptare. Este mai bine, spune păcatul, să profităm de foloasele reale, obţinute imediat, decât de cele care rămân ca nădejde şi necesită multă răbdare. Şi, în general, sunt îndoielnice… Iată înşelăciunile patimii, iată falsurile şi ispitele ei! Aşa suntem atraşi de păcat şi ne abatem de la virtute!”
Multe și frumoase pilde ne-a spus Mântuitorul.
Una dintre ele astăzi ,vorbindu-ne de unul „ risipitorul”
Și ca să ne facă ,pe noi, mai bine să înțelegem
Din această pildă ne-a dat ,nouă, învățătura,să alegem.
Un părinte oarecare,doi copii,odată avea
Și cel mic venind la tatăl,partea de moșie și-o cerea.
Cu durere mare-n suflet ,tatăl moșia o împărți
Iar cel mic luîndu-și partea,în lumea mare se porni.
Era tânăr,avea de toate,prieteni roiau pe lângă el,
Și averea în dezmățuri,beții ,chefuri,fel de fel
Se ducea parcă furtuna a intrat în contul lui
Și deodată,nu tu prieteni,…dând de fundul sacului.
Foametea bătea la ușă și stomacul îi era gol
Era amărât săracul de-și dorea din roșcovele porcilor
Nimeni insă nu-i da hrană și porcar se arvuni
Măcar așa de ș-ar putea,foamea sa ,a potoli.
Și ducând mereu tot lipsă,fără hrană, fără haine,fără bani
Se gândi la el acasă,că argații îs sătui și mai au și gologani,
Se gândi în sinea lui,să mă-n torc la tatăl meu
Măcar argat să mă primească,dacă nu-s mai fiul său.
El se-ntoarse ,pe cărarea dinspre casă,iată ,el, ce vede-a acum
De departe ,tatăl său îi iese-n cale și se întâlnesc în drum
Plâng în brate,unul la altul și-și vorbesc duios și lin
-Tată,iartă-mă pe mine,fiul cel mic ,la tine vin
Lasă-mă din nou acasă,nu ca fiu ci ca argat
Am greșit ne ascultându-te și în lume am plecat.
Tata însă-i dă inelul și papuci și haina bună
Taie apoi iute vițelul, la ospăț el își adună.
Slujitorii casei sale și-și așteaptă acas feciorul
Pe cel mare,ce în țarină ostenea,că doar el e moștenitorul.
Dar acesta nu vrea să intre la ospăț cu toți argații
Și pe tatăl îl înfruntă-iară faci ospăț cu alții ?
Mie nu mi-ai dat vreodată,niciun ied și nici un miel
Dar pentru acesta ,tată-ai tăiat tu un vițel.
El ce si-a pierdut averea,trăind numai cu desfrînate
Nu intru acum in casă -nu vreau să-mi mai fie frate!
-Lasă, fiule acestea și te bucură cu noi
Că fiul meu pierdut a fost și s-a întors din nevoi
Tot ce am ,al tău este și cu acte ți s-a dat ! dar el
Mort a fost și-a înviat,pierdut a fost și s-a aflat !
Versuri Ioan Aurel Rus
