ASTĂZI se împlinesc 88 de ani de la greva de la Atelierele Grivița din București. Provocări ale Siguranței – „Securitatea” de atunci, gaz peste foc pus de câțiva așa-ziși militanți comuniști, corupția și dezinteresul Guvernului, toate suprapuse pe peisajul crizei economice din 1933 au cauzat ceea ce istoria a consemnat în România drept una dintre cele mai sângeroase reprimări ale unor proteste democratice.
Contextul
România practic traversa prima criză economică mondială, cea din 1933. În ianuarie 1933, Guvernul PNŢ, condus de Alexandru Vaida Voevod, hotărăşte reducerea salariilor bugetarilor pe o perioadă de trei luni (ianuarie, februarie, martie), după cum urmează: în Capitală şi categoria I urbană, cu 10%, în categoria a II-a urbană şi zona rurală, cu 12, 5%. Salariile magistraţilor şi ale cadrelor militare rămân neatinse. O măsură de austeritate prevăzută de Planul de la Geneva, un fel de acord cu FMI de azi, pe care România îl va semna la 28 ianuarie 1933, potrivit unui articol al publicației Historia.ro.
Măsura loveşte, printre alţii, pe salariaţii de la Atelierele Griviţa. Situaţia acestora era complicată şi de o administraţie pe cât de ineficientă, pe atât de coruptă. Dezastrul administrării Atelierelor este relatat de Gheorghe G. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne, în Raportul despre evenimentele de la Griviţa din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933:„Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.”
În februarie 1933 un jurnalist al „Universul“, avertizează că infecţia se întinde dincolo de zidurile Griviţei: „Dar racila dată în vileag de d. ministru de Interne nu trebuie circumscrisă numai la administraţia atelierelor, ea trebuie extinsă şi la toată conducerea căilor ferate, culminând cu lefurile provocatoare ale Vidrighinului legendar, cu faimoasele contracte – panamale de furnituri şi reparaţiuni, cu milioanele – distribuite membrilor din consiliile de administraţie şi de direcţie, ca diurne şi tantieme, dintr-un Buget permanent deficitar”.
Inițial, angajații proestatari par a ajunge la o înțelegere cu Guvernul. La începutul lunii februarie înțelegerea este ruptă, iar armata intervine in forță.
„În noaptea de 10 spre 11 februarie se operează arestări şi percheziţii masive în rândurile participanţilor la grevă. Cartierul Griviţa e în fierbere. O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern, cerând eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate. Mai mult, în noaptea de 14 spre 15 februarie au loc noi arestări, operate în rândurile delegaţilor care au negociat cu guvernul în 2 februarie. Atelierele explodează de mânie. Primul schimb din dimineaţa lui 15 februarie declară grevă cu ocuparea întreprinderii.
Armata
Direcţiunea cere intervenţia armatei. Din acel moment, un balamuc de proporţii pune stăpânire pe Bucureştiul de dincolo de Podul Grant. Armata, în ţinută de luptă şi cu echipament de război, ocupă cartierul. Vin la faţa locului: miniştri, comisari regali, agenţi ai Siguranţei în civil, sergenţi de stradă, procurori. În jurul atelierelor sunt instalate mitraliere în poziţie de tragere. Seara, elemente rămase neidentificate devastează prăvăliile de pe Calea Griviţei. Sirena Atelierelor sporeşte la maximum atmosfera de tensiune aţâţătoare”, relatează Historia.
Şeful Marelui Stat Major ordonă prin telefon colonelului care era în faţa Atelierelor: „Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul!” Se enervase aflând că în jurul întreprinderii se adunaseră peste 10.000 de oameni: rude, locuitori ai cartierului, femei, copii, bătrâni.
La ora 6 dimineaţa se dă semnalul de asalt. Precedaţi de salve de mitraliere, militarii atacă la baionetă. La 6.30 totul e terminat. 4 morţi, 40 de răniţi grav, mulţi alţi răniţi. Numai din rândurile greviştilor. Cei 2.000 de muncitori aflaţi în grevă „sunt luaţi prizonieri”. Cu mâinile sus, între baionete, sunt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison.
Dezbateri aprinse în Parlament
La şedinţa din Camera Deputaţilor, reprezentanţii altor formaţiuni nu sunt dispuşi să înghită găluşca pericolului care ameninţa „neamul nostru”. Ion. I. Mirescu, de la Partidul Social Democrat, pune punctul pe i: „La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna amânate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost ascultate”. Justeţea revendicărilor e recunoscută până şi de cei care acceptă teza conspiraţiei comuniste. La dezbaterea proiectului de Lege privind starea de asediu, din noaptea de 3 februarie 1933, Octavian Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, după ce parcurge lauda obligatorie că el a mai semnalat disoluţia autorităţii, ajunge să nuanţeze: „Informaţiunile pe care le am îmi arată că în foarte multe puncte, şi în foarte multe ramuri cererile acestor mase sunt îndreptăţite. Este un prea mare dezechilibru între retribuţia muncii pe seama celui sărac şi obijduit şi între marile câştiguri nemuncite care se pun la dispoziţia elementelor exploatatoare. ”Marea surpriză vine însă dintr-altă parte. Luând cuvântul în furtunoasa dezbatere din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933, Corneliu Zelea Codreanu pune la îndoială teza Complotului de la Moscova, dezvăluind cauzele revoltei de la Griviţa: foamea şi nedreptatea.
Dar în ce măsură evenimentele au fost provocate sau facilitate de comuniști, după cum toate cărțile de istorie din perioada comunistă au pretins? Se poate spune mai degrabă că agitatorii au fost câțiva luptători comuniști eliberați de către Siguranță din pușcării, tocmai pentru compromite și reprima mișcarea.
Siguranţa şi-a infiltrat în mişcările de protest agenţii provocatori sub titulatura de comunişti. E ceea ce se va întâmpla, cum arată Ion I. Mirescu de la Partidul Social Democrat, în şedinţa Camerei, la Atelierele Griviţa: „V-am semnalat pe acel Bogăţoiu Panait, care este cel care a provocat, acum doi ani, conflictul, şi apoi ciocnirea cu armata. A fost prins cu manifeste, prin care lucrătorii au fost scoşi afară de la lucru şi puşi în faţa armatei. Acest Bogăţoiu este acel care a fost arestat ieri noapte, apoi eliberat şi trimis înapoi în mijlocul lucrătorilor, unde tot timpul a agitat, iar seara împingea muncitorimea de pe acoperişurile atelierelor la luptă cu armata.” Sunt date şi alte exemple. Tudor Alexandru, „care face pe comunistul printre lucrătorii de la căile ferate”, „a fost prins cu manifeste clandestine, arestat şi eliberat şi el înainte de prima grevă şi invitat prin Siguranţa generală să se prezinte la serviciu”.
Ion I. Mirescu denunţă şi un şiretlic mai subtil al Siguranţei: eliberarea din închisori, înaintea grevei, a unor comunişti notorii pentru a le da posibilitatea să acţioneze nestingheriţi. Printre cei citaţi apar şi nume de faimă în viitorul regim comunist: Constantin Doncea, Gheorghiu-Dej. Dacă ar fi să-l credem pe Ion I. Mirescu, liderul de mâine al României a fost folosit pentru a rezolva interesele dubioase ale Siguranţei şi ale Administraţiei C.F.R. A fost „trimis sau mutat confidenţial la Dej”, pentru ca incidentele provocate la atelierele de acolo să poată justifica închiderea lor, apoi „a umblat în toată ţara, pe la toate atelierele, cu ştirea Direcţiei generale a C.F.R., cu ştirea ei, pentru că a fost ţinut prezent şi nu a fost în concediu.”
Tehnica compromiterii mișcărilor de către derbedei
La fel ca și în toate mișcările post revoluționare, grupările de derbedei au ajutat la compromiterea mișcării de protest. În 17 februarie 1933, Universul scrie: „Numeroşi derbedei însă, risipiţi pe Calea Griviţei şi profitând de situaţia încordată, s-au dedat la acte nepermise, spărgând geamurile automobilelor şi ale tramvaielor de pe linia 6”. În intervenţia sa din Parlament, dr. Nicolae Lupu are multe semne de întrebare în legătură cu acest moment:
„Aceste incidente de pe Calea Griviţei au fost provocate timp de 10 ore de o bandă nu mai numeroasă decât 200 de derbedei, care nu erau muncitori la calea ferată şi care au devastat toată Calea Griviţei. Credeţi d-voastră că, cu toată masarea de forţe armate şi poliţieneşti în jurul atelierelor, nu se dispunea la poliţia Capitalei de suficienţi oameni pentru ca aceşti 200 de derbedei să fie împiedicaţi ca, timp de 10 ore, să spargă geamurile la toate automobilele militare şi civile? Aceasta puteţi să o credeţi d-voastră!”
Data de 16 februarie este propusă pentru sărbătorirea Zilei Feroviarului prin Legea Statutului Personalului Feroviar. Legea a fost prorogată pentru doi ani de către actualul Guvern.
