În vremurile bune ale României Mari sau Mici, vorbeam de Moș Ioan Roată și Unirea, Ocaua colonelului Cuza, despre reformele care au dus la apariția primelor elemente ale viitorului stat național unitar român. Doamneee, era să scriu național-socialist sau național-legionar. Tot un drac, ar spune Petrini, știți voi care… Noah, astea au fost, cumva, primele proiecte de țară, chiar dacă era, este și va fi o țară tristă, plină de umor, doar că mai nou e plină de omor: pe treceri de pietoni, pe străzi neluminate, cine mai știe pe unde. Cuza a făcut în cei șapte ani de domnie, cât alții în zeci de ani de guvernare.
A mai făcut ceva, Cuza: Secularizarea averilor mănăstirești…Domnul dă, dar nu bagă și-n traistă…
La 163 de ani de la Unirea, slăbiciunea sistemului, mediocritatea multor șefi de instituții deconcentrate, lichelismul și prostia crasă a unor șefi de servicii, fie și de informații, au dus România, evident cu largul concurs al românilor, aici, în situația dată de azi, de ieri, de mâine, cu roiurile de probleme ce macină țară al cărei președinte schiază în timp ce Vestul stă de 6 și așteaptă mișcările Țarului Putin, cu nenorocitele de facturi și cu odiosul ăsta de Covid 19 și toate șmecheriile din jurul lui, așadar, toate astea au dus România într-un labirint, doar că ăsta e fără General.
În plină criză energetică, țara cu un patriotism de paradă dus la paroxism are drept consecință o picătura de cerneală de la Iași, cerneală care a mâzgălit ultimii 30 de ani de pluripartitism, i-a aruncat în derizoriu. Trăim într-un vortex al dezbinării ca nație, nici nu mai cred că știm să ne iubim țara, cu atât mai puțin să ne iubim pe noi sau să ne iubim între noi, că doar spune Apostolul Pavel și după el uriașul Marin Preda, pe care îl iubesc atât de mult, ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Asta, păi asta, cu siguranță că nu mai înțelegem, nu mai palpăm, nu mai pricepem în marasmul globalizării și al decăderii morale și intelectuale. Ce dragoste, ce Dumnezeu, ce Apostol, ce Marin Preda, nimic, un deșert de nimic. Ce să mai spun de ”Profetul” împroșcat cu cerneală. Nimic, poate că e doar produsul disoluției clasei politice, a dorinței omului de rând de-a fi băgat în seamă și a unor grupuri din servicii care visează la național-socialism sau cine știe la ce alte tîmpenii mai visează. Ăsta e Profetul, însă toate la vremea lor…
… Aruncatul cu cerneala mi-a adus aminte de un alt mare scriitor român: IL Caragiale și scena antologică din ”D-ale Carnavalului”, dialogul dintre Mița Baston și frizerul Nae Girimea:
Miţa: Bibicule! Bibicule! Nae: Ei?… Miţa: Vezi tu sticluţa asta? (scoate din buzunar o sticluţă mică şi i-o arată) Nae: Ei, ce? Miţa: Ştii ce are înăuntru? Nae: Cerneală… Miţa: Nu cerneală, Năică… vitrion englezesc! Nae (dându-se înapoi): Vitrion? Eşti nebună? Miţa: Da, vitrion! Ţi-e frică? Nae: Fireşte că mi-e frică, na! Miţa: Pentru ce, dacă te ştii curat? Nae: Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul… Miţa: Ba da… e un fel de metal… Nae: Nu ştii ce poate face? Miţa: Ba da; pârleşte, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, şi mai ales ochii!
Și atunci, și acum a fost vorba de cerneală, din fericire…sau…
PS: Măi, am o întrebare: De ce se depun coroane la ”Mica” Unire? Eu cred că a fost un moment de bucurie. Ăia au făcut o horă nu s-au pus în spatele dricului cîntând în cor: Ecaterino, Vedea-te-aș moartă, Cu dric la poarta și cai mascați!
PS 2: Aruncatul cu cerneala e sport național și reprezintă esența poporului român: Aş! Aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă… Ştii, la noi la percepţie, când pic cerneală pe concept,… o dată cu limba! (scoate limba şi arată cum linge hârtia) o şterg..
