„În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuiță să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”
Sfanta Treime S-a aratat si, ori de cate ori ne-am pleca noi capetele, ar fi foarte putin inaintea acestui mare eveniment. Parca astazi Iordanul cel neinsufletit s-a intors inapoi, animalele s-au ascuns si au incercat tainic sa patrunda taina care se savarsea. Pana si puterile ceresti tremurau cand l-au vazut pe Ioan plecandu-si mana peste capul Ziditorului intregii vieti. S-au infricosat, zice, puterile cerurilor. Inaintea inimilor noastre se petrec intamplari mari si infricosatoare. Chiar si atunci cand inimile ne sunt preocupate cu problemele si visurile noastre personale, Domnul primeste sa vina si sa revina ca glas si ca prezenta.
„Glasul Domnului peste ape“, zice un tropar. Domnul a venit peste ape multe. „Glasul Domnului peste ape!” se aude la Iordan, sus in ceruri, dincolo de tarie, oriunde exista apa. Domnul „S-a aratat ca sa sfinteasca apele“ Oriunde sunt ape, acolo vine Hristos ca sa le sfinteasca.
Dar oare Domnul nu vine si in apele propriilor noastre pacate, ca sa tune si, odata cu acest cutremur, sa ne faca si pe noi sa ne infricosam, si, asa cum s-a intors Iordanul inapoi, tot asa sa se intoarca inapoi si greselile noastre, pacatele, faradelegile, gandurile rele si patimile noastre?
Iar apele in care vine Domnul ca sa umble nu sunt oare gandurile noastre frumoase si duhovnicesti? Nu vine tocmai ca sa le sfinteasca? Oare apele cele multe nu sunt luptele noastre, privegherile noastre, nu sunt oare toate acele avantari si inaltari ale sufletului nostru catre Domnul? Nu sunt oare acele inconjurari ale altarului pe care le facem ziua si noaptea? Domnul vine ca sa le sfinteasca si pe acestea. Tot ce gaseste inlauntrul nostru, tot ce ne inunda ca apa, El sfinteste, il face al Sau, il umple cu propria Sa prezenta.
Una dintre prorociile Teofaniei spune: „Veseleşte-te pustiu însetat, să se bucure pustiul; ca şi crinul să înflorească.!“ Is. 35, 1.
Pustie insetata, vino sa te veselesti, pentru ca vei primi atata apa, incat vei ajunge izvor, vei fi inundata! „Pustie insetata” este pamantul uscat, cu totul sec, pamantul din care lipseste cu desavarsire umezeala si puterea, din care lipseste Dumnezeu. Aceasta pustie insetata, care poate fi umpluta de Domnul, este propria noastra existenta, propriul nostru suflet, propriile noastre cuvinte sarace si visele noastre, luptele noastre de nimic, realizarile noastre mincinoase, care nu sunt altceva decat manifestari foarte marunte ale prezentei lui Dumnezeu. De aceea imnograful, adresandu-se lui Hristos, Ii spune: „Locuieste Tu insuti in sufletele noastre, Iubitorule de oameni!“, intra Tu in sufletele noastre uscate si seci, pentru ca traiesc fara Tine! Fa-Te Tu apa care le va adapa, ca sa nu mai inseteze niciodata!
Dar Dumnezeu nu face asta atunci cand Ii inchidem toate „gaurile” si nu mai poate sa patrunda la noi, cand ochii nostri, gura noastra, nasul si urechile noastre sunt deschise spre o mie de lucruri si numai pe El singur Il uită, si poate ca isi aduc aminte de El numai in cateva clipe, la canon sau la slujba. Insa, Dumnezeul meu, „locuieste Tu Insuti” inlauntrul nostru! Oricat Te-am limita noi, oricat Te-am impiedica, oricat Te-am sili prin indepartarile noastre de Tine – prin gandurile noastre, prin caracterul nostru, prin inchiderea ochilor nostri duhovnicesti si sufletesti -, Tu accepta sa intri, fortand „usile” cele inchise, desfiintand distanta!
Dumnezeu face asta. O vad si eu, o simtiti si voi. Domnul imbranceste „portile” vointei noastre, ale poftelor noastre, ca sa se deschida, si El sa poata intra. Face asta Dumnezeu. Sa facem si noi ce putem. Cerurile s-au deschis. Sa incercam si noi, asa incat cerurile sa se deschida inaintea noastra, iar apa cea cereasca sa ne inunde, apa „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” In. 4, 14. Pentru ca Iordanul – loc al prezentei lui Dumnezeu, loc plin de ingeri si de toate cele care se intorc inapoi si-si acopera ochii inaintea vederii lui Hristos – este si biserica noastra. Sa traim cu simtamantul a ceea ce se petrece zi de zi in jurul nostru, a ceea ce este locul in care vietuim!
Va indoiti cumva ca locul nostru este mai sfant decat locul pe care a calcat Moise cand L-a auzit pe Dumnezeu zicandu-i: „Scoate-ti incaltarile!“? Va indoiti ca biserica este mult mai mult decat muntele Ararat, pe care s-a oprit arca lui Noe, ca expresie a milei lui Dumnezeu? Va indoiti ca este mai sfanta decat muntele Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea, sau decat Sionul, unde se afla Templul provizoriu, si decat Taborul, unde Domnul Şi-a aratat slava, si decat toti acei munti si locuri sfinte in care S-a aratat El odinioara? De cand S-a intrupat si S-a botezat si ne-a descoperit pe Sfanta Treime, „locul sfinteniei Sale” este ceva mai mult decat toate acelea.Iată de ce eu nu sunt de acord cu aplauzele în biserică.Iată de ce eu cer decență și comportament adecvat locului sfânt.
Asa cum cineva care intra in biserica isi scoate incaltarile, pentru ca are toata certitudinea a ceea ce se intampla acolo, tot asa si noi sa umblam tinandu-ne incaltarile in maini, liberi si pregatiti sa purtam incaltarile voii Domnului, ca sa alergam acolo unde ne cheama. Fiindca, de multe ori, si aceste ape – pacatele si dorintele noastre – fac atata zgomot, incat acopera glasul lui Dumnezeu. Sa umblam fara incaltari, asa cum a umblat Moise inaintea rugului, ca sa nu facem galagie si sa acoperim glasul lui Dumnezeu, nici toate acele glasuri de pe ape ale prorocilor, care au vestit mai dinainte Aratarea Sfintei Treimi! Sa tinem deschisi si ochii vointei noastre, ai constiintei noastre, ai inimii noastre, nu ca sa le vada pe cele omenesti si pamantesti, ci ca sa le inteleaga pe cele minunate pe care ni le daruieste Dumnezeu.
„Astazi Ioan se atinge de crestetul Stapanului”, zice troparul, isi pune degetul pe crestetul lui Hristos, si toate se infricoseaza, pentru ca era pacatos si s-a sfintit. Simtiti cat de multa sfintenie, cinste si slava ne da noua Domnul atunci cand mana noastra nu numai ca se apleaca peste capul Lui – asa cum a facut Ioan -, ci cand El Se pleaca intru totul peste fiecare madular al organismului nostru trupesc si duhovnicesc? Şi oare ce parte din noi nu atinge crestetul Domnului, inima Lui, pieptul Lui, picioarele Lui si toate cate au lucrat la slava omului, la mantuirea neamului nostru pacatos? Cand Domnul ne-a descoperit lucruri atat de minunate, cum mai este cu putinta sa mai intampinam intr-un mod sarac, mincinos, pacatos, uscat, noul an pe care ni L-a inceput Dumnezeu?
Sa fim intotdeauna uimiti inaintea Domnului, asa cum au fost puterile ceresti si Iordanul! Asa cum Ioan s-a infricosat si s-a dat inapoi impreuna cu Iordanul, ca si cum ar fi fost tarat de el, cand Domnul i-a spus sa-I puna mana pe crestet, cand ochii i s-au deschis de frica, tot asa si noi sa stam infricosati inaintea Domnului, simtind ca suntem cu totul nevrednici si neindestulati, legati numai de grijile vietii. Cu toate acestea, asa cum acela si-a pus mana pe crestetul lui Hristos, tot asa sa ne punem si noi inima si ochii nostri pe crestetul lui Hristos.
Şi dupa cum, adeseori, ne atingem moastele sfintilor de ochi, de frunte, de gura sau ne ungem cu untdelemnul veseliei, care ne daruieste harismele Sfantului Duh, pe buze, pe ochi, pe urechi, pe inima, pe spate, tot asa sa ne sprijinim in intregime de Hristos. Atunci vom cuceri sensul vietii, vom apartine Celui pe Care Il doresc inimile noastre, vom fi in situatia celui care ar putea sa spuna: „Doamne, la ce mai e nevoie sa mai traiesc?“
Va doresc ca Dumnezeu sa va invredniceasca sa ganditi asa intotdeauna, sa traiti, sa simtiti, sa doriti si sa fiti stapaniti de frica uimirii inaintea Domnului, pentru ca, inaintand, sa aiba loc o uimire plina de veselie, cu care fie ca Domnul sa umple cele dinlauntru ale voastre si fiecare particica a fiintei voastre pe care I-o daruiti zi si noapte!
Trei zile de post și ajun ,
Începem Anul Nou cu bine
Și trei zile de post creștine
Sunt marcate cu post și ajun
Și trebuie tinute cum cărtile o spun.
Prima este ajunul de Bobotează
Ajun și post asta contează
Că mâine se va boteza Domnul
Ca să se poate încreștina tot omul.
A doua este pe final de august
În 29 tăierea capului omului cel just !
Și ultimul praznic din an bisericesc
A celui ce l-a botezat pe Fiul cel Ceresc.
Mai vine apoi în septembrie Ziua Crucii
Pe 14 când nu au putut-o ascunde mamelucii
Ziua Înălțării Ei spre soare
Ca laudă adusă Domnului cel Mare .
Trei zile-nsemnate de post aspru și ajun
Ca laudă supremă adusă Domnului cel Bun
Și nu vom uita niciodată de Vinerea cea Mare
Când Domnul Hristos a adus a lumii împăcare.
