Tradiția românească nu cunoaște împodobitul bradului, ci Ajunul Crăciunului. În această perioadă gospodinele pregăteau bucatele pentru masa de Crăciun, pe care o aranjeau în ziua de Ajun. Era cea mai bogată dintre toate mesele de pe parcursul unui an. Ea venea ca o meritată recompensă după postul de 40 de zile, dar şi ca o credinţă că Sfântul Crăciun vine de departe, este obosit şi flămând şi trebuie bine primit, ca să-i ferească pe oameni de rele. Bunătăţile de pe masa de Crăciun erau variate: cârnaţii, sarmale/găluştele, murăturile, toba, cartaboşii, friptura, dar şi coptăturile, care se prezentau sub formă de colaci. Dintre aceştia cel mai important era “stolnicul”, considerat dar de la Dumnezeu. Era păstrat pe masă, pe grâu, otavă şi usturoi, până la Anul Nou, când se tăia şi se consuma cu credinţa că Dumnezeu îi va proteja, grâul era amestecat cu grâul pentru semănături, otava se da boilor la primul plug, usturoiul se păstra tot timpul anului şi se folosea în caz de îmbolnăviri. Sarmalele se făceau din varză murată, carne şi păsat. Păsatul se făcea la râşniţă, cu o zi sau două înainte, se alegea, se spăla. Se aşezau în oale de lut, armate în exterior cu sârmă, care rezistau la o fierbere lungă, în cuptorul încins sau pe vatra deschisă a sobei. În oală se mai puneau cârnaţi, o bucată de carne cu os, afumată.Masa era acoperită cu trei-patru feţe de masă, prima era “cipca”, a doua din lână cu flori, apoi “fugătoarea”, cusută cu flori la toate capetele. În unele regiuni, primele puse erau merindele și apoi băutura.
Se credea că în Ajun sufletele celor morți vin să petreacă cu cei vii, de aceea era bine să se împartă.În ziua de Ajun, pe la prânz, totul trebuia să fie gata, dar gazdele nu aşezau la masă, abţinerea dura până după miezul nopţii sau măcar până la răsăritul stelelor. Chiar denumirea zilei, Ajun, înseamnă şi abstinenţă. Se credea că însuşi Dumnezeu va veni la cină şi el trebuia aşteptat cu stomacul gol, dar cu sufletul plin de speranţă. În noaptea de Crăciun focul nu trebuia să se stingă în vatră, fiind simbolul Învierii. De Sărbătoarea Crăciunului, oameni nu beau, ci se “cinstesc”.Colindatul – Grupurile de copii, băieţi, se alegeau şi se organizau pentru colindat în funcţie de prietenii, vecinătate şi vârstă, încă înainte de intrarea în post. Grupul, apoi se aduna regulat la unul dintre colindători pentru a învăţa şi repeta colindele. Cu câteva zile înainte de Ajun, băieţii se îngrijeau de ustensilele necesare pentru mersul la colindat: bota, numită în anumite zone ciocan, cârlig sau chiar colindă, traista, struţul sau peana de la căciulă.
Din repertoriu nu lipsea colindatul cu “Steaua”, care îşi propunea să ilustreze apariţia stelei strălucitoare care anunţă venirea pruncului Isus. Steaua era confecţionată de către colindători din caron colorat, tăiat în cinci colţuri, circumscris apoi într-un cerc de salcie sau sârmă. Cercul se aşeza la extremitatea cârceilor. Steaua nu era transmisă, ci confecţionată în fiecare an.”Colindul de bere” (specific judeţului nostru)Încă din primele seri ale postului, feciorii se adunau în casa unuia dintre ei pentru a organiza colindatul şi “lăturenia” din anul respectiv. Pe Valea Șieului, satul era împărţit în părţi egale, care formau câte o “bere”, în care intrau 15-30 de feciori. În satele mici exista o singură “bere”. Feciorii fiecărei beri se retrăgeau în sectorul lor, la o gazdă, unde pregăteau băutura (berea era singura acceptată în post, de aici şi denumirea obiceiului) şi organizau întrunirile şi jocurile. Gazda întrunirii trebuia să fi om tânăr, căsătorit, dar fără copii, gospodar, posesor al unei case cu multe camere, el devenea automat conducătorul respectivei “beri”. În zona Bârgaielor, feciorii se înscriau la “bere” încă de la Sf. Niculae şi îşi alegeau un căpitan – “colmen”, după criterii pecuniare: să aibă bani, ca să arvunească taraful de muzicanţi, bani pe care îi recupera ulterior de la ceilalţi feciori.
În Gledin, fiecare “bere” avea la casa gazdei un corn de bou de până la un metru lungime, din care unul din flăcăi suna în fiecare seară. Membrii “berii” erau înscrişi pe o listă, iar din rândurile lor erau aleşi vătavi şi colcerii, un fel de ajutoare pentru gazdă. Odată organizată “berea”, se stabilea taxa pentru fiecare membru. “Berea” care se mişca mai repede în plan organizatoric putea să-şi angajeze cei mai buni muzicanţi. Activitatea din fiecare seară era învăţarea şi repetarea colindelor, stabilirea celui mai bun colindător.
Pe Valea Bârgăului, colindatul începea în Ajun, prin colindatul copiilor – “ajunatul” – “La bună dimineaţa la Moş Ajun”. Acest tip de colindat îl practicau băieţii de până la 7-8 ani. Drept răsplată primeau diverse fructe și colăcei.Cetele formate din feciori porneau a colinda în seara Ajunului. În vederea pregătirii toţi feciorii dintr-o “bere” se adunau la gazda la o oră stabilită, îmbrăcaţi în hainele cele mai frumoase: cojoc alb din piei de oaie, tivit de jur-împrejur cu zăgărea de miel negru, brodat cu mătase în diferite culori, cuşma, căciula neagră din blană de miel, pe cuşmă peana, din flori de mătase sau hârtie, două trei şiruri strălucitoare de monede de argint, cizme negre. Fetele aşteptau acasă şi aşteptau colindătorii, amenajând camera bună cu perne şi “lipidee”, cu “cobăr” şi pregăteau masa. Colindatul berii la Gledin era aşteptat cu nerăbdare, flăcăii erau însoţiţi de muzicanţii instrumentişti. Prima casă colindată era a gazdei “berii”. Abia apoi a primarului, preotului şi urmau celelalte case. Ca plată pentru colindă, mai ales la casele cu fete de măritat, colindătorii luau din mâna fetei un colac mare şi frumos, din partea întregii familii.
Colindătorii trebuiau să guste din tot ce li se oferă, spre a face cinste fetei. În unele zone ale judeţului, colindatul era însoţit de joc – arcăneaua la Dumitriţa, sârba, brâul pe Valea Şieului, belciugarii în jurul Năsăudului, cipăruşul la Rebrişoara şi Nepos, căluşarii la Budacu de Sus.În unele zone, aşa cum era pe Valea Bârgăului, interesul cetelor de “bere” era acela de a organiza petrecerea de a doua zi de Crăciun, numită tot bere. Pentru cei tineri petrecerea nu dura peste ora 20, oră după care continuau doar cei însuraţi şi organizatorii. Participarea la petrecere se făcea pe perechi, care se puneau de acord încă din vremea şezătorilor. Feciorul trebuia să obţină şi acordul părinţilor fetei pentru a se putea prezenta împreună în faţa comunităţii, ceea ce echivala cu acceptarea unei viitoare căsătorii. Eventuala lor despărţire ulterioară era trecută prin furcile caudine ale gurii satului. De aceea prezenţa părinţilor la joc, dar mai ales ochiul vigilent al babelor, erau elemente nelipsite ale petrecerii. Participau însă şi feciori care nu aveau prietene, prea tineri pentru o relaţie durabilă cu perspectivă de căsătorie cu vreo fată.
La Fedru erau numiţi “toşi”. Aici se organizau jocuri în fiecare seară de la Crăciun la Anul Nou, uneori continuând şi în serile de Bobotează şi Sfântul Nou. În treia zi de Crăciun, fiecare “bere” îşi ducea gazdele la vale, cu câte un ştergar vărgat după gât, pentru spălat. Flăcăii şi bărbaţii jucau acolo, la vale, câteva jocuri bărbăteşti, precum sârba, brâul, căţeaua, nebuna.În seara de Ajun, în multe sate se organiza un fel de teatru pe tema biblică a naşterii Mântuitorului . Actorii erau tineri de la 17-23 de ani, pe valea Bârgăului şi între 12-20 de ani, în satele de pe Câmpie, care jucau Irozii sau Viflaimul.Între Crăciun și Anul Nou se joaca “capra”. In Transilvania, jocul caprei se numește Turca, iar liderul grupului birău. Jocul simbolia regenerarea ritualică și continuitatea vieții.Pluguşorul era un obicei practicat în Ajunul Anului Nou. Cetele de băieţi, în general peste 14 ani, îşi colindau consăteniiîn Ajun de Anul Nou. Era o colindă cu valențe agrare. Recitarea textului era însoțită de sunetul clopoțeilor, al buhaiului și de pocnetul bicelor.
În cadrul cetei care merge cu Pluguşorul, există o mai puţină ierarhizare. În dimineaţa de Ajun, feciorii satului se întâlneau să se prindă la lug. Se prindeau doi, câte doi şi porneau pe uliţele satului. Fiecare ţinea câte un par pe care se afla un brăduţ frumos, simbol al tinereţii şi prosperităţii. De obicei se prindeau cam 20 de tineri, în spatele plugului veneau vătafi, care angajau muzica pentru horă. Nelipsite acestui moment erau momuiţele, tineri mascaţi, cu zdrenţe viu colorate, pe cap cu măşti, în mâini cu mături, care măturau în calea plugului şi loveau pe oricine le stăteau în cale. Grupul era însoţit de un conducător, cel mai vrednic fecior din sat, care avea în mână un bici cu care pocnea asurzitor. Ei merg şi închină gazdei, adresând urări de bine şi belşug.
Sursa: Colecțiile “Iuliu Moisil”, ” Liviu Păiuș”, Vasile V. Filip și Menuț Maximinian – “Sărbătorile Ciclului Social și Calendaristic sau Munci și zile în Ținutul Bistriței și Năsăudului”Fotografiile din Colecția ” Dumitru Nacu”
