S-a săvârșit anul de când ne-a părăsit poetul Nicolae Bozbiciu. Sper să fie multă lumină și soare acolo unde ești… Nicolae, când te răzvrătești contra îngerilor, nu o să mai vezi semnele pe care ți le face apa, focul, pământul, pământul ăsta care ne așteaptă zilnic, răbdător și tăcut. Răbdător și tăcut de prea multul său chin, unul din marii poeți români, îmi asum această afirmație din postura de cititor profesionist de poezie, așadar, unul din marii poeți români, Nicolae Bosbiciu, s-a dus să se întâlnească cu ceilalți mari scriitori plecați și ei în lumile lor mai bune și mai încăpătoare. Așa e când după răzvrătirea ta, începi a mîngîia bunătatea îngerilor cu versuri, poezia fiind limba care o vorbesc serafimii. Ei știu foarte bine cine este și cine nu este poet. Nicolae Bosbiciu este cu siguranță!În peisajul acesta fluid, malurile se ascund ruinate. Nu mai știu unde-i cer, unde-i pământ. Nu mai știu drumul spre moarte.
L-ai aflat, acum!
L-am cunoscut imediat ce a venit la Bistrița de la Cluj, acolo unde a absolvit ”Filo” cu naturalețea unui mare scriitor și știința unui adevărat filolog. Generație cu Radu Afrim, pe Nicolae l-am învățat ca poet pe vremea când era referent literar la Centrul Cultural Municipal Bistrița, în urmă cu 25 de ani.
În multele lui tăceri, lovit de boală, poetul Nicolae Bosbiciu nu îți dădea nimic, dacă tu nu aveai nimic de spus, de scris, de versificat. Chinul lui Nicolae Bosbiciu era chinul unui trup care trebuie să ducă spiritul și uriașele energii ce rezultă dintr-un mare poet și poezia sa. Un trup ce greu s-a descurcat cu spiritul, preferând să cedeze mult prea repede
Poezia lui Nicolae Bosbiciu este una de unică folosință. Nu a scris ca nimeni, și nu vom putea scrie ca el. Pentru ceea ce am scris m-ar fi certat în felul lui, poate, poate mi-ar fi zis așa: Fiecare să fie pregătit de ninsoare, Să-şi plîngă din vreme cuvintele zdrobite de stînci, s-atîrne la uşi, la ferestre ghirlande-mpletite din tot ce ar fi putut fi şi n-a fost, dincolo de asta amînată rămîne orice înviere”
Când am aflat că a murit Nicolae, am înțeles de ce plouat atât de mult azi-noapte și astăzi. E felul lui Dumnzeu să îi spună Poetului că e bine venit lângă dumnealui, asta pentru că, e greu să fii poet într-o lume care și-a pierdut sensul și dorința de iubire. Matrixul ucide poeții…
De la trupul lui Nicolae ne luăm rămas bun, de la spiritul lui, de la poezia lui, atât timp cât va mai exista un singur om care să citească versuri, nu o vom face niciodată…
Dumnezeu să te odihnească în pace, Nicolae!!!
”Dimineața îmi port trupul
spre marginea orașului:
alcooluri imense și dulcea nebunie,
frânturi de glasuri
zac singure pe-a inimii alee.
Numai goluri prin aer, pe ape,
vârtejuri de singurãtate.
Travestit, sufletul face semne obscure
și lumina e parcã
din ce în ce mai crudã.
În peisajul acesta fluid
malurile se ascund ruinate.
Nu mai știu unde-i cer, unde-i pãmânt.
Nu mai știu drumul spre moarte.
(Din volumul „Pământ de unică folosință”, Editura Eikon, 2004, p. 76)
„Până la urmă melancolia nu se mai poartă”,
i-au spus lăsându-l singur în viermuiala amiezii.
Printre turle de biserici dădeau bezmetice ocoluri corbii
şi vânt nu era să mai spulbere cenuşa din lume
şi ploi nu cădeau să mai spele rugina din gânduri.
„până la urmă iubirea e o închipuire”,
i-au strigat înfuriaţi de felul său de a trece printre oameni şi case.
Toate străzile încep şi se termină cu intersecţii,
cu eşafoade şi ganguri pe unde, din vreme în vreme,
se mai aud respirând umbre dintr-un veac revolut.
Şi totuşi,
până la urmă în sângele său navighează popoare uitate
spre alte şi alte americi, fără hărţi şi busole,
cu pletele-n vânt, tot mai cărunte de-atâta speranţă,
cu inimile arse de focuri bengale.
Rămân doar tăcerile din catedrale,
şanţul adânc de pe frunte care desparte
vorbele de adevăr, insomnia de vis, întunericul de lumină.
Restul e lama ascuţită a singurătăţii
cu care zilnic decupezi frânturi de univers.
