CAIETE CULTURALE: Pr. Crin Triandafil-Theodorescu – Badea Grigore cel Credincios

Mă strigă din uliță, tare, cum fac muntenii din Țibleș, ”doooooom părinteeee!” Acolo nimeni nu șoptește, în Agrieș. Oamenii stau cocoțați prin cătune, privindu-și vecinii cu palma steașină la ochi, de pe deal pe deal, ca dintr-o cetate într-o cetate, și când vorbesc, oamenii ăia tună. Și mă precipit spre portița casei, speriat, ca de fiecare dată, neobișnuit cu tonalitatea asta înaltă, căci în lumea de unde vin, când cineva strigă, e o ieșire din fire. În munte însă, în comunitatea aceea de daci adăpostiți sub creste, dacă șoptești, se face liniște în jur și toți se întreabă, în gând, care ți-o fi boala. Badea Grigore stă pe un deal. Și tot dealul e al lui. Cu casă, fântână, un pâlc de pădure, și-o mlaștină de turbă într-un crov de lut. Și cu băbuța lui. Coboară în sat doar duminica, ca într-o călătorie inițiatică. Stă în biserică drept, în picioare, sprijinit de un pilastru dorian, oftând în răstimpuri, și mărunțind rugăciuni vechi și simple cu buzele lui crăpate de vânt. Și după ce se termină slujba, se strânge cu ceilalți bărbați în bufetul de lângă pod, cinstindu-se reciproc și interminabil, ciocnind pahare din sticlă menajeră și urându-și ”Doamne-ajută și dă bine la tătă lumea!”, cu accent maxim pe ”Doamne”. ”Părinte, zice badea Grigore, o vorbă am cu dumneata…” Când îi deschid portița își smulge căciula de piele de miel din cap, și mă urmează până-n casă, ștergându-se îndelung pe picioare și strecurând priviri timide pe sub sprâncenele groase, ca niște clăi de snopi deasupra ochilor. ”Ia loc, ba Grigore…”, zic. Și ia. ”Apăi doamna preuteasă nu-i acasă?”, se interesează gospodărește. Doamna preoteasă e în bucătărie, o aud prin blana ușilor cum încearcă să-l adoarmă pe cel mic, închinându-l chinuită și inutil pe la toate icoanele de pe pereți. ”Dom părinte, uite care-i treaba. Am o problemă”. Și când zice ”problemă” mărește ochii, rotunjește gura și apasă vocalele, de mă ia cu frisoane, parcă ar anunța un război mondial. ”Să mă treci la pominiri!” Și răsuflu ușurat, ”auzi la el, asta-i problemă?”, sar să aduc caietul cu pomenirile de peste an, cărora transilvănenii le zic, poetic, ”cununa anului”. ”Grigore, io. Și Măriuța, baba me!” Și scriu. Se uită atent la creionul cu care chinui foaia, simt că-i trece un gând prin gând, și zice. ”Da, dacă se poate, anul ăsta să ne treci la vii, nu la morți!””Poftim?” ”Să faci bine să ne treci la vii, nu la morți. Că anul trecut ne-ai trecut cu morții, și tăt anul ne-ai pominit la slujbă cu ăi de-o plecat din lumea aiasta.” Îmi pică cerul în cap, torențial, mă fac roșu la față, simt că mă sufoc, deschid gura ca un pește, încerc o scuză, ”da bade Grigore, cum se poate una ca asta? Ai stat în biserică și ai ascultat un an întreg cum te pomenesc la morți, și n-ai zis nimica?”Badea Grigore se uită lung la mine, pe sub sprâncenele alea feroce, apoi privirea i se îndulcește a milă, și tace puțin, mă lasă să trag aer în piept și să-mi mai treacă din rușinea din obraji. ”Da di ce să zîc? Da-păi dumneata, părinte, gândești că Dumnezeu îi prost, nu știe că noi suntem vii?”Când mi-e greu, în răstimpuri, mă gândesc la Dumnezeul lui badea Grigore. Care știe care suntem morți, și care suntem vii. Care suntem drepți și care ne prefacem c-am fi. Care iubim și care neiubim. Și care, cumva, inechitabil, pe toți ne iubește la fel. Odihnește-te în pace, în brațele lui Dumnezeu cel deștept, bade Grigore.

Share

Facebook
WhatsApp
Email
Print

LATEST POSTS

Advertisement
Colecteaza Selectiv
Editors Picks
Latest Posts