La 54 de ani, singurul campion mondial la box-tineret în anuil 1985, Daniel Măeran, este același bărbat parcă cu tinerețe veșnică, iubitor der sport și de mișcare, iubitor al mănușilor încrucișate. Performanța lui Măeran din 1985 poate să fie unică, poate, de ce nu, asta pentru că, boxul este un sport de contact, un contact cât se poate de direct și de dur. Nu mai făceam sport pe vremea când Daniel Măeran pășea dincolo de bariera sportului pentru amatori și intra cu mănușile strînse pe cei doi pumni direct în lumea sportului profesionist, de performanță cum îi se spunea în acele timpuri, dar mai țin minte că în lungile și grelele antrenamente din sala de judo, despărțiți doar de un perete de sala de box, vedeam, auzeam, știam cât de grea este performanța în sportul ”mănușilor încrucișate”, ce concurență uriașă era atunci și ce eforturi inumane aproape trebuia să faci pentru a ajunge în vîrf, cât mai ales pentru a te menține acolo.
Daniel Măeran, face parte din acei sportivi care și-au transformat viața în sportul pe care l-au iubit, l-au respectat și îl respectă în continuare.
Cât timp ți-a luat ție să ajungi la performanța ta din 1985?
Aproape 8 ani de zile, dar se implica lumea. Nu era o problemă să cumperi un echipament, nu era o problemă să mergi îbtr-o deplasare. E adevărat că aveam IUT-ul în spate, o fabric de 5000 de oameni în spate, dar sportivul de la Bistrița, cum era meu, puteam să mă bat la naționale cu Steaua și cu Dinamo, că nu era problem să asiguri cazarea și mâncarea.
Când va mai apărea în Bistrița un sportiv de nivelul tău?
Poate să fie și mai mare de nivelul meu, dar trebuie să avem răbdare și muncă foarte multă. Boxul este poate cel mai frumos sport, dar sunt categorii de greutate la care nu ai voie să mănânci, trebuie să slăbești, antrenamente foarte grele. Avem mulți copii, avem oameni care înțeleg să-și trimită copilul la sport, la orice sport, pentru că e sănătos. Sunt copii care, în clasa a 5-a, a 6-a, nu știu să sară, să alerge. E adevărat că în trecut ne jucam în fața blocului, în curte la școală, dar acum nu te poți juca, că e închis.
Interviul integral îl puteți citi aici, fiind vorba de un material scris la începutul anului 2021:
Cine nu îl cunoaște pe Daniel Măeran și intră în sala de la etajul doi al fostei ”Poște Noi” va constată că singurul campion mondial la tineret pe care l-a avut România în 1985 și unicul pe care l-a dat boxul bistrițean e unul dintre cei mulții sportive aflați la antrenamente. Mai pe urmă, dacă aștepți câteva minute, auzi o voce tunătoare care își îndeamnă elevii la inteligență și mult effort fizic. El e Daniel Măeran, campionul mondial la tineret în 1985 la categoria 57 kg., multiplu campion al României, laureat al Centurii de Aur. Am fost în cea mai modernă sală de box din Transilvania se găsește la Bistrița cu Augustin Danci, interviul cu Daniel Măeran fiind ”negociat” de ceva vreme. Aici, așa cum se știe, există un etaj întreg dedicate boxului, dedicate perfomanței. Amenajată în stilul sălilor americane sala are pe lângă ringul de box profesionist (omologat FIBA), aparate de fitness, de forță, TRX și chiar but camp (funii și cauciucuri pentru pregătire fizică intensă). Ringul care așteaptă să fie folosit de viitori campioni a fost adus tocmai din Los Angeles și nu multe săli din țară se pot lăuda cu așa ceva.
Salut, Daniel, ce faci în acestă perioadă?
La muncă cu elevii, avem în jur de 50 de copii care se antrenează aici. Au trecut 7 ani de când s-a deschis sala. Boxul e greu, e muncă multă, trebuie să ai răbdare să crești copiii pentru mare performanță.
În acest moment, în România, ești printre puținii mari performeri, fiind campion mondial la tineret, există și acea întoarcere a ta antologică, din 1985. Vreau să te întreb ce amintiri mai ai? Cum te vezi acum?
Mă văd crescând alți campioni, sper să avem șansa să creștem cât mai mulți copii, care să devină campioni. Avem elevi buni, unii dintre ei sperăm să facă performanță.
Știu de la maestrul Armean că, din 10 sportivi foarte buni, maxim doi ajung pe vârf în box…
Din 10 sportivi buni de lot, maxim doi ajung în vârf. Acum nu mai e ce a fost acum 40 de ani. Noi avem noroc cu sala pe care a deschis-o Hedeș, avem noroc cu sponsorii pe care îi avem, dar e foarte greu. Trebuie implicare. Nu se pot atrage autoritățile locale și județene. Am fost, am încercat orice, nu se poate. La noi, cei care conduc sportul în județ și care, vorba vine, se implică, nu se implică deloc. În afară de handbal, nu este nimic, absolut nimic. Nu cerem luna de pe cer, dar ajută-ne cu ceva, că de aia este dată lege sau Ordonanță de Urgență prin care orice primărie poate să ajute sportul. În alte orașe se poate, dar la noi noi. Avem noroc cu sponsorii, Terasteel, Datacor, dar Primărie trebuie să se implice, fiindcă fără implicarea Primăriei, fără implicarea județului nu se poate face nimic, fiindcă noi nu reprezentăm firmele care ne sponsorizează. Dacă un copil iese campion național sau ia o medalie la Jocurile Olimpice, reprezintă județul Bistrița-Năsăud și municipiul Bistrița. De asta e nevoie de implicare! Fără implicarea lor nu se poate și de aia sportul e unde e! Este foarte greu! Eu trebuie să iau copilul de mic, să îl cresc, să am răbdare, nu pot să cumpăr 5 fotbaliști și gata!
Cum vezi viitorul boxului românesc?
E foarte greu. Boxul a decăzut, dar începe să își revină. Marea speranță e boxul profesionist, dar e nevoie de ajutor.
Cu cine te mai întâlnești, dintre vechii colegi?
Mă întâlnesc cu ei, dar mai mult vorbesc la telefon. Vara trecută, m-am întâlnit cu Rudel Obreja la un sparring, cu care am fost coleg, cu Feri Vaștag, cu Mihai Leu vorbesc la telefon. Așteptăm să înceapă competițiile să ne întâlnim din nou.
Un mesaj pentru autorități…
Să se implice foarte mult în sport, dacă vor să facă ceva pentru județ, pentru oraș. Fără implicarea autorităților nu se poate face nimic. Noi le mulțumi foarte mult sponsorilor noștri, Terasteel, Datacor, Geoplast, dar fără implicarea Primăriei, a Consiliului Județean e greu. Să stau două ore la Primărie ca să îmi ceară un dosar, pe care după ce îl completez nu e bun? Dar nu te întreabă nimeni nimic. Noi, dacă nu am avea sponsorii, nu am putea face nimic.
