„În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.”
Evanghelia ne aduce in fata noastra un tanar dregator foarte bogat, ce cauta sa mosteneasca viata de veci.
Insa, ce fel de viata de veci cauta acesta? Cauta el o viata vesnica alaturi de Hristos, sau o viata nemuritoare alaturi de averea sa materiala? Sub aspectul unei vieti vesnice alaturi de Hristos, tanarul dregator nu dovedeste o disponibilitate totala in a vinde averea sa si a-L urma pe Bunul Invatator, ci se intristeaza, “caci era foarte bogat“. Sfintii Parinti afirma ca cel ce a descoperit iubirea lui Hristos, gustand din cele de spirituale si nefiind legat cu nimic de cele pamantesti, il urmeaza pe Acesta oriunde.
In acest sens, Sf. Ioan Scararul afirma: “Cel ce a gustat din cele de sus dispretuieste cu usurinta pe cele de jos. Dar cel ce nu le-a gustat pe acelea se bucura de agoniseli”. Sub aspectul unei vieti nemuritoare petrecute in bogatiile sale, Pr. Dumitru Staniloae ne spune despre cei stapaniti de patima iubirii de bogatii: “In fond, zgarcitul vede in sine numai trupul. De aceea cauta sa-si lungeasca viata cat mai mult, vadindu-si nebunia in aceasta pornire spre un fel de durata socotita fara sfarsit aici pe pamant”.
Insa, pentru a ne lamuri cu exactitate ce fel de viata de veci cauta acest tanar dregator, trebuie sa observam un alt aspect, si anume: raspunsul oferit lui de Mantuitorul Hristos. Evanghelistul Luca ne spune ca Mantuitorului ii mai fusese adresata, cu o alta ocazie, exact aceeasi intrebare de catre un invatator de lege: “Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” (Luca 10, 25). Acestuia, ca unul care dorea “sa se indrepteze pe sine” si sa arate ca nimeni nu este aproapele sau, Mantuitorul ii atinge coarda iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Interpretand aceasta, Origen spune: “acest om care cobora n-a fost aproapele nimanui, decat al aceluia care ar voi sa pazeasca poruncile si sa se pregateasca sa devina aproapele oricui ar avea nevoie de ajutor”. Insa acestui dregator care era lipit cu inima de bogatiile sale, Mantuitorul ii da un alt raspuns, pe masura bolii sale sufletesti: “Vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie” (Luca 18, 22).
Tanarul dregator doreste viata de veci, insa el intelege aceasta viata de veci prin prisma patimii care-l stapaneste. Gasim in spiritualitatea rasariteana dese afirmatii ale Sfintilor Parinti, conform carora patimile deformeaza vederea sufletului si modul lui de percepere a realitatii. Discutam asadar despre o singura tinta, viata vesnica, dar de doua cai diferite de a o atinge? Desi deosebite in forma, raspunsurile sunt aceleasi in fondul lor constitutiv, ambele calauzind spre viata vesnica prin cele doua conditii fundamentale: iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Raspunsul Mantuitorului dat tanarului dregator, despre care aflam ca era “foarte bogat”, este menit sa vindece boala lui spirituala, si anume: dragostea fata de bogatie. Iubirea de avere, patima ce-l macina pe acesta, reprezinta o indepartate de Dumnezeu si de semeni, o neiubire a lor si o divinizare a materiei. Asadar, cele doua conditii fundamentale vietii vesnice, iubirea de Dumnezeu si de aproapele, nu pot fi indeplinite in patima iubirii de bogatie.
Cu toate acestea, Evanghelistul Luca ni-l prezinta pe tanar ca fiind un pazitor al poruncilor inca din tineretile sale. Asadar, un om cu o viata religioasa activa, am putea spune, o persoana ce implinea poruncile Legii in viata sa. Insa, vedem ca Mantuitorul ii zice: “Inca una iti mai lipseste.”. Care era asadar porunca care-i lipsea tanarului? Raspunsul la aceasta intrebare ni-l da Sfantul Ioan Scararul: “Neaverea (saracia de voie) este lepadarea grijilor, lipsa de ingrijorare a vietii, calatorie neimpiedicata, instrainarea de intristare, credinta in porunci”. Vedem asadar ca in ochii Mantuitorului activitatea acestui tanar apare ca incompleta. Cum se vedea insa tanarul pe sine insusi? Ii era oare suficienta aceasta stare de comoditate materiala si de implinire a poruncilor? Daca da, de unde totusi framantarea lui si anume cautarea vietii de veci? Pr. Dumitru Staniloae afirma in acest sens: „In general, iubirea de arginti intretine in viata chinul unei permanente nesigurante si spaima de timpul viitor, din lipsa credintei.”
Asadar, desi se amagea cu surogatul averilor pamantesti, acest tanar totusi nu era linistit in sinele sau, fapt relatat si de catre Sf. Ev. Marcu, prin cuvintele: „alergand la El unul si ingenunchind inaintea Lui, Il intreba: Invatatorule bun, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” (Marcu 10, 17). El incerca o potolire a setei de viata vesnica, prin placerea lumescului, indreptandu-si asadar aspiratiile sale dinspre infinitul dumnezeiesc, spre finitul materiei.
Raspunsul oferit de Mantuitorul ii arata calea de urmat pentru ca acesta sa-si adape setea din adevaratul izvor de viata vesnica. Indemnandu-l sa plineasca porunca ce-i lipseste, Hristos Ii plineste si El cerea sa, astfel incat ii va darui cu adevarat viata cea veci: „Vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie.” Insa, de ce indemnul Mantuitorului consta in vinderea averii? Reprezinta surplusul de avere al tanarului o piedica in plinirea poruncii?
Care este atitudinea recomandata de Mantuitorul in raportul omului cu bogatia ?
Cu o alta ocazie Mantuitorul spusese (Matei 6, 24): “Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui”.
In aceasta idee, Sfantul Ioan Scararul ne spune ca: “Iubitorul de avutii rade de Evanghelii si le nesocoteste cu voia”. Comentand acestea, Pr. Dumitru Staniloae, afirma: “Auzind Evanghelia zicand: Vinde averile tale si le da saracilor ., rade de porunca, socotind-o imposibila. Daca toti vor vinde, zice, cine va cumpara?”. Sfintii Parinti vad implicate in faptul zgarceniei si al lacomiei, toate celelalte patimi. Sfantul Maxim Marturisitorul afirma: “Iubitorul de placeri iubeste argintii, ca prin ei sa se desfete; iubitorul de slava, ca prin ei sa se slaveasca; necredinciosul, ca sa-i ascunda si sa-i pazeasca, temandu-se sau de batranete, sau de boala, sau de strainatate. Si crede mai mult in ei decat in Dumnezeu”. Tot asa afirma si Sf. Ioan Scararul: “Iubirea de arginti este si se numeste radacina tuturor relelor (pacatelor)”.
In aceasta situatie, daca iubirea de avutie este condamnata, reprezinta lenea, neagonisirea de avere sau risipirea ei, o solutie viabila? Raspunsul la aceasta intrebare ni-l ofera tot Sfantul Ioan Scararul: “Neagonisitorul fara judecata sufera doua vatamari: se infraneaza de la cele de fata si se lipseste de cele viitoare”. Fiind descrisa ca o lipsa indoita, nicidecum ca un castig duhovnicesc, neagonisirea nu este cheia de rezolvare a acestei probleme. Vedem insa ca Sfintii Parinti centreaza problema pe subiect, pe lipsa de judecata, pe discernamantul acestuia, iar nu pe obiectul in sine.
Sfantul Petru Damaschinul deosebeste patru atitudini ale oamenilor fata de lucrurile acestei lumi: „unii urasc lucrurile lui Dumnezeu, ca dracii, si le strica dintr-o pornire rea; altii le iubesc ca bune, dar cu patima, ca dobitoacele necuvantatoare . altii le iubesc firesc folosindu-se de toate cu infranare; altii ca Ingerii, privindu-le pe toate spre slava Facatorului si nefolosindu-se de ele, decat de cele trebuincioase pentru viata”. Prin urmare, adevarata atitudine fata de lucrurile lumii este aceea de folosire a lor cu infranare, cu discernamant spre lauda lui Dumnezeu. Concretizand aceasta folosire a bogatiilor cu discernamant, Sfantul Maxim Marturisitorul admite o a patra pricina a strangerii banilor, cu scopul de a-i ajuta pe saraci: „numai iconomul ii grijeste in chip drept ca sa satisfaca trebuinta fiecaruia si sa nu-i lipseasca in acest scop niciodata”. Asadar, pe drept cuvant afirma Sf. Policarp al Smirnei, ca: “Milostenia scapa de la moarte”, iar Sfantul Grigorie Teologul, afirma: “Nimic nu are omul mai asemenea cu Dumnezeu, decat facerea de bine”.
Aceasta este atitudinea recomandata de catre Mantuitorul in raportul omului cu bogatia. Insa, aceasta atitudine, inseamna o saracire din partea noastra, o saracire din cauza milosteniei facute saracilor? Sfantul Isaac Sirul referindu-se la cuvintele Mantuitorului de la Matei 6, 33 (“Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua”), spune: “Nu poate cineva dobandi dragostea de Dumnezeu odata cu poftirea lumii . celui ce se ingrijeste de cele duhovnicesti, sau de vreuna dintre ele, cele trupesti i se daruiesc fara sa se ingrijeasca de ele, cand ii lipsesc si cand vine vremea. Iar cel ce se ingrijeste peste trebuinta de cele trupesti cade de bunavoie si de la Dumnezeu” Este exact ce-i spune Mantuitorul tanarului dregator: “vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri”. Sfantul Ioan Gura de Aur, interpreteaza aceste cuvinte astfel: “Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decat i-a poruncit sa dea”.
Asadar, prin dezlipirea sufletului de averi, de mirajul acestei lumi pamantesti si prin alipirea lui deplina in persoana Mantuitorului, tanarul dregator ar fi putut sa dobandeasca viata vesnica pe care o cauta cu insetare.
Taina fratelui nu-i doar numai poveste
Ea trebuie implinită ca-n scripturi
Deși e greu ,trăim ,pe diferite trepte
Mântuirea în Hristos,nu ține de figuri.
Taina fratelui e treapta mântuirii
A-l sătura,sau îmbrăca când este gol
A-i stâmpăra setea sau grija hărțuirii
Te-nalță sus la cer chiar din noroi.
Taina fratelui e sensul Liturghiei
În ea Hristos coboară din nou la noi
E actul cel sublim și-nălțător al firiiE cărarea veșniciei spre viața de apoi !
