„In vremea aceea a venit la Iisus un om al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si, cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa lui, ca numai o fiica avea, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Iar, pe cand se ducea Iisus si multimile Il impresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sange si cheltuise cu doctorii toata averea ei si de nici unul n-a putut sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea sangelui ei. Si a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toti tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza, si Tu intrebi: Cine S-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Atunci femeia, vazandu-se vadita, a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce pricina s-a atins de El si cum s-a tamaduit indata. Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace! Pe cand inca vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai si se va izbavi. Si, venind in casa, n-a lasat pe nimeni sa intre cu El decat numai pe Petru, pe Ioan si pe Iacov, pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme. Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea copilei sa manance. Si au ramas uimiti parintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat.”
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit in legatura cu invierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite catre Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos si I-a spus ca are o fiica bolnava pe moarte si L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boala.
Intre timp, din casa lui Iair a venit vestea ca copila a murit. Bineinteles ca Iair a intrat in panica – se gandea el ca Domnul Hristos ar putea sa o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gandul c-ar putea s-o si invie din morti. Si atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele si bucuria lui Iair, si a spus: ” Nu te teme, crede numai – deci staruie in credinta – si se va mantui fiica ta “.
Cuvintele acestea, ne sunt adresate de fapt si noua, si mai ales ne sunt adresate si noua cand ajungem in imprejurari grele, in imprejurari de verificare, de cercetare de noi insine. Credinta noastra – am spus de multe ori – este o credinta despovaratoare. Ce inseamna asta?
Inseamna ca cineva care are credinta in Domnul Hristos are liniste sufleteasca, are bucurie, are mangaiere, are din credinta curaj, are indrazneala in fata necazurilor; cineva care are credinta in Hristos n-are niciodata pricina sa se teama, ci are intotdeauna pricina sa fie incredintat ca Domnul nostru Iisus Hristos ii sta intru ajutor.
Noi nu stim care e planul Mantuitorului cu fiecare dintre noi, dar stim ca credinta noastra ne lipeste de Domnul Hristos si ca nu mai suntem singuri in lumea aceasta. Teama e semn de necredinta, frica e semn de necredinta, ingrijorarea e semn de necredinta, nelinistea sufleteasca de orice fel ar fi, e semn ca nu avem credinta.
Stim ca o data, pe cand ucenicii calatoreau pe mare impreuna cu Domnul Hristos, s-a starnit o furtuna si ucenicii au intrat si ei in neliniste, in groaza. Domnul Hristos dormea si L-au trezit si I-au zis: “Doamne, mantuieste-ne, ca pierim” (Mt. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis catre ucenici: “De ce va este frica, putin-credinciosilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vantul si marea si s-a facut liniste.
Cand Domnul Hristos le-a spus ucenicilor ” Unde va este credinta? ” (Lc. 8, 25) a avut in vedere o imprejurare grea, nu o imprejurare usoara, asa ca Domnul Hristos vrea sa avem credinta si in imprejurari grele. E usor sa zici ca ai credinta cand nu te intampina nimic rau, cand toate merg usor, cand si cu credinta si fara credinta tot asa ar fi, dar sa ai credinta in imprejurari grele, in imprejurari de margine; sa ai credinta in imprejurari in care altii se tem si tu sa nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
In ceea ce priveste credinta, noi foarte des avem putinta sa ne cercetam pe noi insine daca suntem in credinta, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel din Epistola a II-a catre Corinteni, anume: “Cercetati-va pe voi insiva daca sunteti in credinta ” – se intelege, daca sunteti cu credinta in Dumnezeu, daca credeti in Mantuitorul nostru Iisus Hristos. “Cred Doamne!, ajuta necredintei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situatia grea a fiului sau cand Domnul Hristos a spus: ” Daca tu poti crede, toate-i sunt cu putinta celui ce crede ” (Mc. 9,23), si omul acela a zis cu lacrimi ” Cred, Doamne!, ajuta necredintei mele!”
Cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atat de vii si trebuie sa fie tot atat de lucratoare cum au fost in vremea cand Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune si noua “nu te teme“, la fiecare dintre noi ne spune “nu te teme”. I-a spus lui Iair ” crede numai”, adica staruie in credinta, nu te clinti din credinta “si se va mantui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune si noua.
Am zis ca noi nu stim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar daca stim ca Domnul Hristos ne este favorabil, ca este pentru noi, ca ne ajuta, ca ne intareste in imprejurari grele, ca ne scapa de imprejurari pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinta noastra e despovaratoare, credinta noastra e mantuitoare. Ce inseamna mantuire? Mantuire inseamna eliberare, despovarare si daca zicem ca credinta ne mantuieste, zicem in acelasi timp si ca credinta ne despovareaza. Noi nu asteptam ca Domnul Hristos sa invie acum pe cei morti ai nostri, dar stim ca va fi o inviere, cum a zis si Marta despre fratele sau, Lazar: “Stiu ca va invia, la inviere, in ziua cea de apoi” (In. 11, 24).
Moartea nu-i ultimul cuvant, nu-i ultimul lucru in viata oamenilor, pentru ca sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodata, nu poate muri. Este si o moarte a sufletului, dar asta nu inseamna nimicirea sufletului, ci inseamna departarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fara moarte, moarte in care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru ca Dumnezeu randuieste lucrurile in asa fel incat omul sa nu moara si chiar daca moare omul, moare ca sa invie. Aceasta este credinta noastra, si cine n-are credinta asta n-are nici credinta despovaratoare, are o credinta care nu-i lucratoare.
Cineva, insa, care are o credinta despovaratoare, o credinta lucratoare, acela stie ca trecem din aceasta viata prin moarte la o alta viata, la viata de dupa viata. Aceasta e credinta noastra pentru ca aceasta e invatatura Bisericii. Noi credem ce invata Biserica, noi credem ce invata Evanghelia, si daca nu credem trebuie sa ne silim sa credem, sa cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca sa ne dea mai multa credinta sa credem si in nemurirea sufletului, sa credem si in judecata particulara, sa credem si in judecata universala, sa credem in rai si in iad, sa credem in rasplata, sa credem in toate acestea pentru ca toate acestea ni le descopera numai credinta.
E adevarat ca flecare dintre noi suntem in asa fel alcatuiti incat nu ne vine sa credem ca murim; stim ca vom muri, dar nu ne vine sa credem. De ce? Pentru ca noi am fost facuti de Dumnezeu pentru viata, pentru nemurire, pentru inviere, si noua ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: ” Eu sunt invierea si viata, cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, viu va fi “, si noi, marturisind aceasta credinta zicem la slujbele pentru cei raposati, pentru cei morti, pentru cei trecuti din viata aceasta: ” Ca Tu esti invierea si viata si odihna adormitului robului Tau, Hristoase Dumnezeul nostru, si Tie marire inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru ca credem aceasta.
Este interesant de observat ca toate invierile istorisite in Sfanta Scriptura a Noului Testament, se refera la tineri nu la oameni in varsta. Noi, batranii, stim ce ne asteapta, desi nu ne vine sa credem, nu e in firea omului sa creada ca moare.
Trebuie sa faci fel si fel de rationamente, sa ai fel de fel de ganduri, sa te silesti cumva sa crezi ca mori pentru ca nu crezi ca mori, nu-ti vine sa crezi ca mori; asta e experienta batranilor.
Am inceput odata sa intreb pe oamenii in varsta, pe oamenii batrani, oameni seriosi, daca se simt mai aproape de moarte la batranete decat la tinerete si toti mi-au spus ca nu se simt mai aproape de moarte la batranete, decat s-au simtit la tinerete. Ce inseamna aceasta ? Aceasta inseamna ceva: inseamna ca omul nu moare, ca omul nu-i facut sa dispara, ca omul nu-i facut sa se nimiceasca, ci e facut sa dainuiasca. Bineinteles ca daca nu avem gandul ca vom muri, vom muri fara gandul acesta, numai ca nu vom muri in intelesul ca s-a gatat cu noi, ca acum gata, nu se mai intampla nimic dupa moarte.
Stim ca se intampla: judecata particulara, judecata universala, rasplata pentru cele bune si pentru cele rele pe care le-am facut in viata, si apoi rasplata cea vesnica. Acesta este, avantajul credintei noastre. Sfantul Apostol Pavel, in Epistola I-a catre Tesaloniceni zice: ” Sa nu va intristati ca cei ce nu au nadejde”.
Noi avem credinta, avem nadejde, avem iubire, avem atatea si atatea avantaje fata de cei necredinciosi si toate acestea ne aduc bucurie in suflet. Mai intai, pentru viata, in fata mortii si in fata vesniciei sa avem gandul acesta pe care ni-l da Domnul Hristos cand zice: ” Nu te teme, crede numai si se va mantui…”.
Si, vreau sa va mai spun ceva: asa imi e de drag sa ma gandesc la faptul ca in Sfanta Evanghelie sunt infatisati si oameni cam cum suntem noi: cu viata amestecata si cu credinta, si cu necredinta, si cu siguranta, si cu nesiguranta, si cu lumina, si cu intuneric, si, iata, Iair era unul dintre acestia. L-a luat groaza cand a auzit ca fiica lui a murit, si Domnul Hristos ii spune sa nu se ingrozeasca: “Nu te teme, crede numai si se va mantui… “.
Hai sa ne mai gandim la un om ca noi, omul acela care a zis: ” Cred Doamne, ajuta necredintei mele!” – si cred si nu cred – si, iata, Sfanta Evanghelie ni-l infatiseaza ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinta cat a avut-o si i-a implinit Domnul Hristos cererea.
Haideti sa ne gandim si la Sfintii Apostoli carora Domnul Hristos, intr-o imprejurare, le-a spus ca nu au putut face o minune anume pentru ca nu au avut destula credinta. L-au intrebat: “De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem? “ si Domnul Hristos a spus: “Din pricina putinei voastre credinte” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredinciosi? Da, uite ca se poate ca si apostolii sa fie necredinciosi.
Bineinteles ca nu tot timpul au fost asa, dar au fost si necredinciosi, si atunci inseamna ca si noi, care avem si mai putina credinta decat ei, putem nadajdui sa avem mai multa credinta. Ucenicii Domnului Hristos care au zis catre Domnul Hristos ” Da-ne mai multa credinta“, si-au dat seama ca n-au credinta cata trebuie .
Domnul Hristos i-a spus Sfantului Apostol Petru: ” Simone, Simone, iata ca Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau; dar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu-ti piara credinta, iar tu, oarecand revenindu-ti, intareste-i pe fratii tai” (Lc. 22, 31-32).
Si a venit imprejurarea in care Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o imprejurare de scurta durata, nu a ramas in imprejurarea aceasta pentru ca Domnul Hristos l-a intarit in credinta.
Ei, asta trebuie sa facem si noi, sa ne intarim in credinta, sa facem faptele credintei, sa cerem inmultirea credintei, sa cerem inmultirea iubirii, sa cerem sa avem o credinta lucratoare prin iubire, sa cerem sa avem credinta aceea care ne asigura ca murind nu murim, ci traim si dupa moarte; sa avem credinta aceea care ne asigura ca va fi o inviere a mortilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.
Asa cum Domnul Hristos a inviat pe Lazar, cum a inviat pe tanarul din Nain si pe tanara fiica a lui Iair, tot asa va face El prin puterea Lui sa ni se realcatuiasca trupurile la invierea cea de apoi si vom fi vii si cu sufletul si cu trupul – cu sufletul care nu moare si cu trupul care moare, se descompune si se recompune. Daca nu avem credinta aceasta, sa stiti ca nu avem destula credinta. Daca avem credinta aceasta suntem fericiti si in viata aceasta și în aceea viitoare.
Pașii mei pornesc spre Tine, ochii mei spre Tine cată,
Tu mi-ai fost, Hristoase, Doamne mai aproape ca un tată!
Mi-ai vegheat copilăria și-acum anii tinereții ,
Chiar și-atunci când rătăceam suflet trist pe drumul vieții!
Multă vreme-ai așteptat, să-Ți deschid în suflet poartă,
Însă ochii mei de lut, nici c-au vrut, atunci, să vadă!
Deși, Te știam, Hristoase, de la bunu’ din pruncie,
Te-am lăsat uitat și singur în a mea copilărie!
Te stiam, dar nu am vrut, să mă-ntreb unde mai ești,
Te-am lăsat închis în vreme și in tolba cu povești!
Deși, amintirea Ta îmi ștergea din suflet frigul,
Te țineam închis și singur tot în casă la bunicul.
Așa mi-ai răspuns, Iisuse, și-astăzi tare drag îmi ești!
Te-am chemat să stai cu mine, nu în tolba cu povești
Eu Te-am căutat în oameni, Tu erai, aici, în mine,
Te strigăm sa vii, Iubire, de prin zările străine!
Însă, Tu erai la ușă, îmi băteai in geam și-n zid…
Și târziu în ceas de noapte am venit să îți deschid!
Tu Mi-ai dăruit Iubirea…ce Iubire, Doamne Sfinte!
Mai curata decât roua, liniștită și cuminte.
Și Iubirea Ta, Iisuse, îmi aduce mângâiere,
Nu rănește și nu doare e balsam peste durere,
Nu doboară, ne ridică, șterge ale lumii plângeri
Ne dă aripi și ne-nalță lângă sfinți și lângă îngeri!
O, ce dragoste, Iisuse, omului ai dăruit!
O Iubire ce nu are început și nici sfârșit,
O Iubire cum nu-i alta…căutați și o aflați
Din ea s-a născut Zidirea și din ea am fost creați!
Versuri Eliana Popa
