Paula e întinsă într-un sicriu alb în capela din Lușca. Încerc să-mi imaginez chipul ei. Are 20 de ani și n-am cunoscut-o; poate ne-am împletit pașii pe vreun trotuar, poate că am admirat-o râzând în vreun grup de liceeni ieșind pe porțile colegiului, poate. Într-o zi m-am trezit cu un mesaj de la ea, dorea să-mi ”fure” o carte. Ador să fiu furat la cărți. În urmă cu trei ani am citit că o elevă a fost prinsă încercând să fure o carte. Mi s-a părut exact motivul pentru care planeta nu implozează. De atunci mă ofer să mi se fure cărți, vin te miri de unde tineri cu pretenții și eu le împachetez în hărtie de ziar cartea dorită împreună cu o ciocolată și le-o ascund, și ei mi-au furat cartea și undeva, în ceruri, un înger mai aruncă ceva în talgerul opus păcatelor mele. După cum vedeți, nu sunt chiar așa de dezinteresat. Am și eu aranjamentele mele cu veșnicia, micile mele meschinării existențiale.
Și Paula mi-a cerut o carte; i-am împachetat-o, i-am lăsat-o undeva și-am căzut de acord să nu ne cunoaștem, să rămânem așa, uniți de-o carte, pe neve. Azi sunt la sicriul ei. Are 20 de ani și un soț care plânge lângă sfeșnic, și în spital un băiețel născut prin cezariană, un miracol săvârșit de medici, Dumnezeu să le binecuvânteze mâinile; cu Paula n-au mai reușit miracolul. Covidul a măcinat-o rapid, lovindu-i trupul delicat, fragilizat de neputința medicilor de a interveni în cazul unei purtătoare de sarcini.Fix sub sicriul alb al Paulei creștea un păr bătrân, bătrân. Văzuse războaie părul ăla, iubiri și despărțiri, lacrimi și blesteme, îl prinsesem în livada casei parohiale și-mi povesteau moșnegii cu capete de argint că era la fel de înalt și atunci când zgâriau ei tăblițele prin școală, încălțați în opinci din piele de porc sălbatic din pădurile Luștii. Din perele alea parfumate mușcam cu sete în fiecare august. Și într-o zi l-am tăiat. Am strâns ochii și l-am tăiat, orbește, nebun, l-am tăiat.
Ca să construiesc o capelă funerară, că alt loc nu mai exista. Să construiesc o casă a morții, am tăiat părul, l-am tăiat. Și cerurile s-au deschis și s-a auzit un glas ca în Moromeții, Crin, pentru ce-ai tăiat părul, Crin? L-am tăiat să construiesc o casă pentru morții noștri, Doamne. De aia. Odată cu părul acela am tăiat și mărul preferat al lui Mihai, și cireșii Ei, din care-i făceam în iunie cercei, și caișii parfumați în care să cățărau copiii parohiei. Plantați de mâinile mele, de mâinile alea care cresc drept din suflet. Ca să fac o casă a morților. Mi-am tăiat livada cu aceleași mâini cu care am plantat-o. Înțelegeți? Că e atât de absurd totul, părul prăbușit, casa morții, cimitirul din spatele capelei, Hristosul de pe cruce, Paula întinsă în sicriul alb, atât de nedrept, stupid și revoltător, atât de irațional! Cum să moară Paula la 20 de ani, cum? Cum să plantezi o livadă pentru copilul tău, pentru iubita ta, și pe urmă să o tai ca să ridici capelă funerară, cum? Cum să-L bați în cuie pe Dumnezeu, cum să-L îngropi și să-L arunci în adâncul pietrei reci pe izvorul vieții Însuși?Altă ieșire din întunericul ăsta nu știu decât că Hristos a înviat! Și dacă Hristos a înviat, atunci Paula e într-o livadă cu părul meu, sub cireșul iubitei mele, citind ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” de Jennifer Armentrout, și-l are pe Hristos cel Înviat din morți semn de carte și pe Maica Domnului umbrar parfumat.Citește liniștită, Paula, aici toate sunt bune, fii în pace, tu citește-ți cartea. Că nu e niciodată pentru totdeauna celui care crede în Dumnezeu, copila mea. Niciodată pentru totdeauna.
