„„In vremea aceea, pe cand Iisus intra in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, chinuindu-se cumplit. Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Dar sutasul, raspunzand, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai spune un cuvant si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. Auzind, Iisus S-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El: Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in Imparatia cerurilor. Iar fiii Imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut. Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela.“
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.”
Evanghelia ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în Capernaum pe servitorul unui sutaș sau centurion roman. Această minune este plină de înțelesuri duhovnicești, având un caracter profund caritativ sau filantropic și în același timp un caracter misionar. Vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu și de altă religie decât cea iudaică are un caracter misionar simbolic, și anume ea prevestește faptul că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită în tot Imperiul Roman, și la toate popoarele pentru că Dumnezeu iubește pe toți oamenii. Mântuitorul Iisus Hristos arată acum ucenicilor Săi că poate descoperi credință puternică și în alte popoare decât în poporul evreu.
Mântuitorul Iisus Hristos, văzând credința mare a sutașului, zice: ‘Adevărat zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor’ (Matei 8, 11). Această profeție a Mântuitorului Iisus Hristos nu se va împlini cândva, într-un viitor îndepărtat, ci începe a se împlini chiar acum, când Mântuitorul laudă credința sutașului roman.
Acest sutaș sau centurion făcea parte din trupele de ocupație ale Țării Sfinte. Sutașul roman era, prin tradiție, un politeist: romanii se închinau la mai mulți zei, dar printre ei s¬au găsit și oameni care admirau învățătura și Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Văzând sau auzind de minunile Lui, și înțelegând învățătura Lui minunată, mulți dintre păgâni au crezut în El. Deci, sutașul din Evanghelie preînchipuie etniile sau popoarele, altele decât poporul lui Israel, care vor veni la Hristos, vor crede în El și se vor mântui. De aceea zice Mântuitorul că ‘vor veni mulți de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și miazănoapte și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor’. Așadar, vor crede în El și se vor mântui mulți oameni pe care evreii îi considerau necurați și necredincioși. Iar ‘fiii împărăției, spune Mântuitorul, vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară’ (Matei 8, 12), adică cei care deși se consideră popor ales, dar nu cred în El, aceia se vor lipsi de comuniunea veșnică cu Hristos în Împărăția cerurilor.
Vedem că, deși sutașul este mai mare peste 100 de soldați, și poate să schimbe un soldat bolnav cu un soldat sănătos, totuși el este preocupat de sănătatea servitorului său credincios când acesta s-a îmbolnăvit. În fața Mântuitorului Iisus Hristos, sutașul exprimă suferința servitorului care nu poate cere el direct Mântuitorului să-l vindece. Un centurion roman acordă atâta atenție unui servitor al său, încât bunătatea sa și credința sa sunt lăudate de Mântuitorul în auzul tuturor. Acest sutaș este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune, adică pătimește împreună cu cel bolnav, suferă împreună cu cel suferind. Iar această bunătate milostivă a lui îi dă curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care a auzit că a vindecat o mulțime de bolnavi, și să-I ceară vindecarea servitorului său.
Bunătatea milostivă a acestui sutaș roman față de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în suferință, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcții diferite în societate, și stări ale vieții, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în fața lui Dumnezeu, valoarea fiecărei ființe umane, chiar și atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate.
În fața bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutașul nu poate face nimic: el nu are capacitatea de a schimba starea de boală a servitorului său într-una de sănătate deplină. Dar merge la Iisus, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Vindecătorul Care face minuni. Văzând grija stăpânului față de sluga sa – nu este vorba aici despre grija unei slugi față de stăpânul său, ci de grija stăpânului față de slugă -, Mântuitorul îi spune: „Voi veni și îl voi vindeca” (Matei 8, 7). La bunătatea sutașului, răspunde și Hristos Domnul cu bunătate, văzând rugămintea sutașului, nu pentru el însuși, ci pentru altcineva, care nu îi este rudă și nici superior, ci un simplu subordonat. Însă în momentul în care sutașul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenția să vină în casa lui, Îi spune îndată: ‘Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu’ (Matei 8, 8), adică sub acoperișul casei, al locuinței în care el locuia de obicei. Probabil pentru că sutașul roman știa că orice evreu care intră în casa unui păgân trebuie să suporte critica sau vorbirea de rău a celorlalți evrei, întrucât aceștia considerau că romanii, fiind de altă credință, sunt nedemni de a fi vizitați. Din cuvintele sutașului se vede că el nu se consideră vrednic de o cinste atât de mare, și anume ca Iisus Hristos Domnul să intre în casa lui. De aceea, a zis: ‘Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu’. Când I-a zis lui Iisus: ‘Doamne, nu sunt vrednic’, sutașul L-a mărturisit deja pe Iisus ca fiind Domnul sau Stăpânul vieții.
Evanghelia ne arată că, pe lângă marea virtute a bunătății sale sufletești, acest sutaș are și o altă mare virtute, anume smerenia. Deși este comandant peste 100 de soldați, deși reprezintă puterea stăpânitoare a Romei peste Țara Sfântă, sutașul se smerește, zicând: ‘Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea’ (Matei 8, 8) și motivează: ‘Și eu sunt sub stăpânire (adică sunt subordonat cuiva, n.n.) și am sub stăpânirea mea ostași și îi spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face’ (Matei 8, 9). Pornind de la puterea mobilizatoare a cuvântului, care pune în mișcare persoana, sutașul, de fapt, vrea să exprime gândirea sa privind puterea vindecătoare a lui Iisus: ‘Și Tu, Care ești Stăpân peste viața și sănătatea oamenilor, pentru că ești vindecător, pentru că ai vindecat o mulțime de oameni, poți spune doar un cuvânt de la distanță și servitorul meu se poate vindeca’. Însă, deși sutașul vorbește despre puterea mobilizatoare a cuvântului său, de stăpân peste o sută de soldați, totuși el recunoaște că nu are putere vindecătoare asupra trupului omenesc. Dacă trupul este bolnav și paralizat, cuvântul sutașului nu poate schimba starea de boală a trupului servitorului său, deoarece cuvântul lui este eficient și mobilizator numai când persoana umană este sănătoasă. Din acest motiv, sutașul cere Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin aceasta, sutașul mărturisește indirect că Mântuitorul nu este un om obișnuit ca toți oamenii, ci El are o putere în plus, alta decât cuvântul uman mobilizator. Hristos Domnul are cuvânt vindecător și dătător de viață. Cuvântul vindecător al lui Hristos este cuvânt ridicător: îl ridică pe om din starea de boală la starea de sănătate, și din starea de imobilitate la starea de mobilitate, din moarte la viață, din păcat la sfințenie.
Auzind acest mod de a gândi, care era, de fapt, și o mărturisire a puterii Sale dumnezeiești de către sutaș, Mântuitorul spune: ‘Nici în Israel nu am găsit atâta credință’ (Matei 8, 10). Mântuitorul descoperă o credință puternică la un om de alt neam și de altă credință decât neamul lui Israel. De fapt, sutașul și-a abandonat păgânătatea lui, pentru că era nefolositoare, ineficientă, și s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care L-a mărturisit ca fiind vindecător, dătător de sănătate și viață.
Când Mântuitorul Iisus Hristos constată că sutașul păgân recunoaște că El este Dumnezeu-vindecător, descoperă tuturor a treia mare virtute a sutașului, și anume: credința lui profundă că Iisus Hristos este Domnul sau Stăpânul vieții, este Dumnezeu. De fapt, acest sutaș a mărturisit dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care dăruiește viață și sănătate. De aceea, Mântuitorul i-a împlinit cererea sutașului, zicând: ‘Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela’ (Matei 8, 13). Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvântul Său vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de sănătate, de viață și bucurie, a vindecat pe servitorul sutașului. Evanghelia ne arată cât de mult prețuiește Hristos Domnul bunătatea sufletească, smerenia și credința puternică ale sutașului, și răsplătește aceste virtuți ale lui cu bucuria vindecării servitorului pentru care el s-a rugat ca Iisus să-l vindece.
Evanghelia de azi ne arată și importanța rugăciunii pentru alții, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi, încât nici nu mai pot merge și nici nu mai pot exprima suferința lor grea și copleșitoare.
Având dragoste smerită și milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioși se fac glasuri ale durerii celor care nu își mai pot exprima suferința, se fac rugători nu numai pentru sănătatea lor, ci și pentru sănătatea și mântuirea semenilor lor. În acest sens, putem spune că Biserica a învățat mult de la sutașul din Evanghelia de astăzi și de la alții asemenea lui, și anume să nu ne rugăm numai pentru noi înșine, ci și pentru toți bolnavii, pentru toți cei suferinzi, pentru cei care știu să se roage și pentru cei ce nu mai știu să se roage, pentru cei care pot și pentru cei ce nu mai pot să se roage ei înșiși, pentru cei care pot să se apropie de Mântuitorul Hristos, venind la biserică, și pentru cei ce nu mai pot veni la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni. Întrucât rugăciunea pentru alții este vindecătoare de suferință și singurătate, Biserica ne cheamă la toate rugăciunile și slujbele ei pentru cei bolnavi, precum și la ajutorarea bolnavilor.
Evanghelia ne îndeamnă să înmulțim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi, să îi vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm suferința prin prezența noastră iubitoare și rugătoare, milostivă și ajutătoare lângă ei, deoarece, chiar dacă prin rugăciunile noastre nu se vindecă bolnavii imediat, în chip miraculos, totuși aceste rugăciuni ajută mult sufletul lor, alină suferința lor și întăresc iubirea frățească între cei bolnavi și cei sănătoși întotdeauna și cu mult mai mult acum în aceste vremuri pandemice.
Foarte adesea, la suferința bolii se adaugă suferința singurătății. Cuvântul omului milostiv care vizitează pe cei suferinzi și se roagă pentru ei este, într-o anumită măsură, vindecător de suferință și singurătate, chiar dacă nu poate întotdeauna să fie și vindecător de boală trupească. Sunt oameni care au ajuns la deznădejde, iar fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună cuvânt de încurajare, unii au murit înainte de vreme, au murit ‘de inimă rea’, cum se spune în popor. Unii și-au pus capăt zilelor pentru că în clipe de deznădejde și de singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea sufletului lor, să le dea curajul de-a trăi, puterea de a-și purta crucea vieții.
Sutașul din Evanghelie ne vorbește despre puterea cuvântului mobilizator, dar cere de la Iisus cuvântul Său vindecător, dătător de sănătate și aducător de bucurie.
De aceea, trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni sau poate vindeca sufletește. Un cuvânt greu spus cuiva îl rănește sufletește, iar un cuvânt bun spus cuiva îi poate vindeca răni ascunse și schimba stări sufletești. Sunt o mulțime de oameni care au fost răniți sufletește în copilărie, în tinerețe sau în vreme de încercare, iar rana lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu își cere iertare de la el și nu își schimbă atitudinea față de el și nu se roagă pentru el. Deci cuvântul poate răni, dar cuvântul poate și vindeca: un cuvânt bun, de încurajare, un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt de prețuire adresat celui care a fost rănit, celui care a fost umilit poate să îi schimbe starea sufletească, relația lui cu semenii și modul său de a trăi viața. De aceea, trebuie să ne gândim nu numai la bolnavii imobilizați la pat, ci și la cei care suferă pentru că sunt răniți sufletește. Să ne gândim cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm prin cuvinte? Disprețuim sau prețuim? Coborâm sau ridicăm pe semenii noștri prin cuvinte? Îndreptăm sau îndepărtăm când facem observație oamenilor folosind cuvântul?
Evanghelia ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca, pentru a ridica, pentru a îndrepta, pentru a ajuta, pentru a întări comuniunea oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire.
