Gela (ce nume de tarabostes are fata asta!) îmi vorbește despre cămășile țărănești din proiectul ei de la muzeu și în timp ce vocea-i dansează pe idee îi ascult cu coada gândului pasiunea. Îmi plac oamenii care ard. Peșteri, cămăși țărănești, colecție de chibrituri, poate fi orice. Când nu te mai devorează pasiunea începi să împietrești și te transformi în statuie. În propria ta statuie. Te-ai îngropat în tine de viu. Ești propriul tău sarcofag umblător și plătitor de TVA.Am purtat o singură dată o cămașă țărănească din țara Năsăudului. Silit de context, m-am strecurat în ea ca într-o ținută sacerdotală, umplut până sus de vinovăție, că trebuie să fii țăran pentru o asemenea demnitate, să porți o cămașă de grănicer. Cum e Ea, Daniela Theodorescu din neamul Cărbunilor din Munții Rodnei. Ea da. Când își pune hainele de țărancă parcă e un cavaler în cuirasă înainte de turnir. Se învârte în fața oglinzii și-și leagă dedesubturile complicate, albe și mirosind a busuioc, apoi își strânge cu sinceritate nodul năframei sub barbie, cum știe ea că se cuvine nevestelor, de la Bunica și Străbunica, din neam în neam. Că e cu semne portul ei, cu semafoare cu zvâcniri semiotice pe care nu le distingi, dar care sunt acolo, în cămașă, semnalizând cu tot microcosmosul ei de țărancă. Și după ce se învârte pe călcâie deschide gura și din gura Ei curg graiuri de pe Someș, cu clorofile și intarsii de aur adus de ape reci. E o țărancă pură, aristocrată, dintr-un neam de războinici din munți. În neamul ei au fost partizani, haiduci, oameni de pădure și tot soiul de nealiniați. Pentru Ea cămașa e un drapel de luptă cu timpul și lumea. Eu însă…eu, bătutul de vânturile pustiilor, străinul, veneticul, cel fără de țară și fără de odihnă, eu, în cămașă țărănească sunt un uzurpator de calități oficiale. Am îmbrăcat-o atunci, apăsat de vină, am îmbrăcat-o. Primul echipaj de poliție m-a tras pe dreapta, m-a legitimat și m-a arestat pentru fals intelectual și uz de fals. Glumesc. Dar am fost conștient, din prima clipă, că sunt autorul unei imposturi cosmice. Ea s-a uitat lung la mine și-a zis-o ca-n munții ei, fără finețuri, ”nu-ți se șade. Nu ți se stă, tu ești un domn.” A spus-o cu compasiune. Aproape că mi s-a făcut milă de mine, sunt un biet domn fără de cămașă. Când ai o cămașă de țăran aparții unei istorii. Pământul din straturile de ceapă e plin de oasele strămoșilor, cimitirele-ți sunt case de odihnă, apele îți cântă numele, ești de-acolo, ești tu în locul tău. ”Nu ți să șădie” înseamnă, în gura ei de munteancă, ”nu ți se cuvine!” Și știu de ce spune asta, știu mai bine decât Ea. Dar tot ”nu mi să șădie!”Căci cămașa năsăudenilor e o uniformă militară veritabilă. Nu e metaforă. E pe bune. Când împărăteasa Maria Tereza i-a militarizat, transformându-i în luptători, țăranii din Năsăud au plecat să lupte în cămășile lor din munți, alea albe, lungi, cu mâneci largi. Între tunicile austriecilor, cămășile țăranilor-grăniceri păreau haine de îngeri, albe și mirosind a brad împușcat. Le-au umplut de găuri de gloanțe și de roșu abisal, le-au cârpit care-au mai scăpat cu viață, și-au venit acasă demni și nemuritori. La revoluția pașoptistă, o companie de țărani grăniceri a fost amenințată cu decimarea dacă nu jură credință Budapestei. Au luat drapelul de luptă, l-au ascuns într-o cămașă și-au venit pe jos, aliniați, tăcuți, până la Năsăud, tocmai din Galiția. Și-au scos din cămașă drapelul de luptă, l-au sărutat și l-au pus în biserică, lângă icoana Atotputernicului. Și-un popă a cântat veșnica pomenire țăranilor și cămășilor lor transformate în giulgiu prin pustiurile străinătății. De toate aveau țărani ăștia ascunse în cămăși. Inimi, drapele de luptă, doruri, oftaturi. Așa oameni au fost țăranii ăștia. Ei și cămășile lor magice. Că de-aia nu se șade oricui în cămașă. Lui Mihai i se șade, lui. În ochii lui se zbat pădurile în furtună, și în vocea lui locuiește un străbunic, din neamul Cărbunilor, care din când în când dă foc lumii și fuge în munți, să-și împartă dreptatea direct cu Dumnezeu. Lui Mihai, Ei, lor li se șade. Dacă aveți timp joi și sunteți în Bistrița, treceți pe la muzeu să auziți povestea cămășilor. Să vedeți că nu numai cu fluierul și-a cântat țăranul viața, ci și cu ochiul brodat pe pânza cămășii lui.
