Comunitatea Evreilor din Bistrița a marcat astăzi simbolic comemorarea celor pierduți la „Memorialul Vieții” din Piața Morii. Pe data de 1 iunie 1944, în baza Ordinului 10597/RLN/10 mai 1944, Comandantul Corpului IX al armatei maghiare cu sediul la Cluj, a început pe 1 iunie deportarea evreilor din judeţ la Auschwitz şi Birkernau. Deportarea s-a încheiat în 4 iunie. Astăzi, la Memorialul Vieții, unde stau înscrise pe filele indestructibile ale istoriei 1700 de nume, a fost adus un omagiu celor peste 6000 de evrei din județul nostru care, acum 77 de ani au fost deportați și au pătimit în condiții de neimaginat. Astăzi reafirmăm angajamentul de-a le onora memoria si de a nu uita niciodată. Generațiile viitoare trebuie să cunoască adevărul ca să înțeleagă dimensiunea atrocităților petrecute în acei cruzi ani.
La ceremonialul a avut loc la monumentuL Memorialul Vieţii, ridicat acum doi ani, la iniţiativa regretatului Fredi Deac, au fost prezenți astăzi: primarul Ioan Turc, vicepreşedintele Consiliului Județean, Camelia Tabără, subprefectul Lorand Toth, managerul Centrului Judeţean pentru Cultură, Alexandru Pugna, cel al Centrului Cultural Municipal, Gavril Ţărmure, dr. Marius Pop şi alţi invitaţi au fost alături de Comunitatea Evreilor din Bistriţa, condusă de preşedintele Iosif Valter, alături de secretarul Natalia Ţigăuan.
CONTEXT: Legile Holocaustului adoptate între 27 martie-28 august 1944, au totalizat 36 de Decrete-Legi și 37 Decrete sau Ordonanțe ministeriale cu efecte directe în teritoriul N-V al Transilvania.
Printre acestea – Decretul-lege 1240/1944 al Consiliului de Miniștri Regal Ungar cu privire la chestiunea stabilirii semnului distinctiv pentru evrei. Potrivit acestui decret, „fiecare persoană care a împlinit vârsta de 6 ani – fără deosebire de sex – este obligată să poarte în afara casei, pe partea superioară a îmbrăcămintei, în stânga și la vedere o stea de culoare galbenă, în format de 10X10 cm confecționată din materiale, precum stofă, mătase sau catifea…”
Decretul care a avut urmări și consecințe fatale a fost Decretul-Lege nr. 1610/1944, referitor la reglementarea anumitor chestiuni în legătură cu locurile de casă și cu locuințele evreilor.
Practic, prin conținut și prin punerea în practică a însemnat, în fapt sentința generală de condamnare la moarte a tuturor evreilor din acest teritoriu. Documentul fost completat de Ordonanța Ministerului de Interne nr. 6163 din 1944, care prevedea că evreii fără considerare de sex și vârstă vor fi transportați în lagărele de exterminare.
În comitatul (județul) Bistrița-Năsăud, la 28 aprilie 1944, Kuales Norbert (primarul oraşului), Pastohi Ernest (comandantul Legiunii de Jandarmi), împreună cu prefectul judeţului, Bethlen Bela și subprefectul Szomlenschi Lazslo – au fixat lagărul de concentrare pe terenul fermei agricole „Stamboli”, la 3 kilometri de Bistriţa.
În baza Ordonanţei, primarul Bistriţei a cerut imperativ preşedintelui comunităţii evreieşti să întocmească lista tuturor evreilor din oraş. Cu nume, prenume și domiciliu. Deşi în aceiaşi zi îi asigurase pe reprezentanţii comunităţii că nu există niciun plan privind deportarea. Ameninţa chiar cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale a persoanelor care lansează asemenea zvonuri.
Imediat, şeful poliţiei oraşului Bistriţa, a emis Ordinul 9211/1944, prin care se punea în vedere tuturor evreilor ca începând cu data de 2 mai să nu părăsească locuinţa şi să-şi pregătească un bagaj de maxim 50 kg.
Ordinul a fost transmis abia în dimineaţa zilei de 3 mai.
Imediat echipe paramilitare au descins la locuinţele tuturor evreilor, pe care i-au scos în stradă. Unii nu au mai apucat să-şi ia nici cele mai elementare lucruri.
Au fost internaţi în lagăr un număr de 6300 de evrei, din cei 6800 aflaţi în judeţ. Unii au fost înghesuiţi în cele câteva barăci sau în coteţele de porci, iar cei mai mulţi – sub cerul liber.
Nu exista o fântână pentru apă, nu exista o sursă de tratare a bolnavilor sau de pregătit hrana. Nu existau condiţii elementare de igienă. Apa era transportată cu o cisternă, în cantităţi insuficiente. Nevoia de apă şi hrană s-a transformat într-o hipnoză. Din cauza condiţiilor inumane, în primele zile au murit 300 de persoane.
Paza şi ordinea în lagăr au fost exercitate de Debreczenyi Miklos, şeful poliţiei, având ca adjuncţi pe Smolka Heinrich şi Orendi Gustav. Erau agenţi SS, care au maltratat fizic şi moral populaţia internată în lagăr prin bătăi, injurii şi diferite interdicţii.
Pentru amplificarea terorii a fost trimisă o trupă de jandarmi de la Târgu Mureş, care a început cercetarea şi maltratarea oamenilor în regim de detenţie. Victimele erau cercetate, dezbrăcate până la piele, bătute cu bastonul de cauciuc. Au fost aplicate tratamente inumane – greu de imaginat pentru o minte normală. Unii s-au sinucis atunci, din cauza terorii, aşa cum a fost cazul doctorului Raezner.
În baza Ordinului 10597/RLN/10 mai 1944, Comandantul Corpului IX al armatei maghiare cu sediul la Cluj, a început pe 1 iunie deportarea evreilor din judeţ la Auschiwitz şi Bikernau. Deportarea s-a încheiat în 4 iunie.
Cum s-au comportat atunci factorii de opresiune aflăm din rechizitoriul depus în procesul criminalilor de război desfăşurat la Cluj-Napoca, după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial.
„La ieşire, evreii au fost dezbrăcaţi la piele, bărbaţii la dreapta, femeile la stânga în faţa porţii ghetoului şi perchiziţionaţi de către detectivi, jandarmi şi nyilaşiştii din Bistriţa.
Femeile au fost perchiziţionate nu numai la haine, dar şi la toate cavităţile corpului. Cu această ocazie s-au confiscat toate lucrurile, afără de un rând de haine, 2 rânduri de lenjerie de corp, 2 batiste, o pătură, ½ kg de pâine de persoană şi o găleată de apă de vagon. Vagoanele au fost închise cu lacăte şi ferecate cu sârmă ghimpată. Trenurile au fost păzite până în oraşul Kosice de către armata ungară, iar de acolo paza a fost preluată de către Gestapo, până la Auschiwitz…”
Din cei 150000 de evrei deportați din Transilvania, au mai supraviețuit aproximativ 27000, adică 16,80%.
Mărturii ale suferinţelor evreilor din timpul Holocaustului se păstrează în fondurile Primăriei oraşului Năsăud şi la Bistriţa. Aici se păstrează încă listele cu evreii întocmite de autorităţile horthyste, în perioada 1941-1944. Există, de asemenea, listele-bilanţ întocmite de autorităţile române după cel de-al Doilea Război Mondial cu populaţia evreiască şi romă deportată sau ucisă la Auschiwitz şi Bikernau.
Importanţa arhivelor ca mărturii ale ororilor a fost recunoscută încă din timpul Holocaustului. Atunci, în Ghetoul din Varşovia, un grup de scriitori, savanţi şi oameni obişnuiţi, condus de istoricul Emanuel Ringelblum, a început să conserve documente, articole şi cercetări ale comunităţii evreieşti.
Declaraţia Universală privind Arhivele, adoptată de UNESCO în 2011, recunoaște, de altfel, „rolul unic al acestora pentru edificarea memoriei individuale şi colective, pentru înţelegerea trecutului şi documentarea prezentului și cu scopul de a îndruma acțiunile viitoare”.
SURSA: ARHIVELE NAȚIONALE BISTRIȚA-NĂSĂUD
