Încă un text de zile mari ale părintelui-speolog Crin Triandafil Teodorescu. Vă las aici să îl savurați pe îndelete.
Peștera mă aspiră cu voluptate. Sunt parte din eco-geosistemul ei. Mă trăiește cumva, mă respiră într-un fel de nedescris; îmi fac cruce și zic un tatăl nostru, incandescent, fluid ca oțelul topit, că nicicând nu ești mai aproape de izvorul vieții ca în spaimă și-n întuneric. Peștera e mormânt și iert greșiților mei să-mi ierte și mie și să-nviu în lumină iar. Apoi deschid porțile grele și mă scufund. După primele minute mi se face frig, descopăr doi bolovani cât o masă de sufragerie prăbușiți în zona vestibulară, și ceea ce este mai înspăimântător e că se fisurează încă unul de vreo douj de tone, se fisurează și se înclină tot mai evident. Înghit în sec și marchez deplasarea stâncii: Domnul cu noi.
Și mergem. Coborâm în viteză primele galerii, virând scurt la intersecții, economi, eficienți; mă interesează partea cea mai îndepărtată a peșterii, Galeria Belgienilor, că peștera asta e ca un balaur, din când în când se zvârcolește și izbește sforăind tot ce prinde, acolo lucrurile se mișcă, se schimbă de la un an la altul, e singurul sector unde mă aștept la surprize, unde mi se întâmplă să rămân cu gura căscată. Apele năvălesc periodic, viituri de trei metri spală pereții galeriei până sus, sorburile se închid și se deschid arbitrar, peștera asta e când de 450 de metri adâncime, când de 480, după cum vor balaurii din galeria aceea. Așa că vreau să văd. Iar drumul până acolo e lung și istovitor. Și mergem.
Pașii mi se aștern cuminți, mă cațăr și cobor stânci reci și negre, mâinile mele recunosc fiecare fisură, piciorul meu știe exact unde să-și infigă bombeul cizmei, suntem de atât de mult timp prieteni încât nici un colț de piatră nu-mi apasă coastele, alunec prin peșteră fericit, cu sângele pompându-mi în tâmplă, cu un ochi după ce-ar putea să-mi cadă-n cap și cu altul atent în ce-aș putea să cad, mi-e milă puțin de Alex, e mai masiv și mai înalt și peștera-l agață ca pe un străin, consumă de zece ori mai multă benzină cognitivă ca mine, mi-e milă da-i trece, e om de munte și speolog cu destulă experiență, și mergem.
Apoi târâșul acela fioros, șaptezeci de metri pe burtă, cu spatele lipit de piatra rece și udă, icnim și ne-mpingem în tălpi și-n coate, ”Dumnezeule, părinte, strigă Alex din spate, nu mai am piele pe coate și pe genunchi!”, și râdem decompresiv, și vorbim mult și cam fără rost, ca niște soldați rămași singuri într-o tranșee din linia întâi, și când coborâm în Galeria Belgienilor din piatră-n piatră, cu piciorul pipăind pereții înalți și cu vărful degetelor înfipte în fisuri îl simt pe Alex că amuțește și-i crește un gând negru sub cască, știu gândul ăsta, mi-l iau în suflet de fiecare dată când intru în partea asta a peșterii, dacă îți rupi un picior ești terminat, sunt trei sute de metri de galerie înaltă și îngustă, uneori pereții se apropie așa de mult că ai nevoie să scoți tot aerul din plămâni, toate gândurile necurate și toate remușcările din tine ca să treci, și treci la limită și când crezi că poți să respiri de două ori altă strâmtoare, și râul acela urlă furios sub picioarele tale și trebuie să urci cinci metri la liber ca să găsești un spațiu suficient de depărtat și următorul spațiu e sub tine la cinci metri și cobori icnind și te lipești cu burta de apă și apoi cascadele, îți desparți picioarele ca un paianjen și împingi în pereți disperat, aici nu e loc de repetiții și nici de învățat din propriile greșeli, aici prima greșeală e și ultima și oricât de bine ai învățat cursul de prim ajutor, nimic nu e valabil aici, sub tine e râul feroce și înghețat și nu există zeci de metri nici un loc în care să îți întinzi trupul, mintea ta simte pericolul și dă drumul la pompa cu adrenalină, trec ore și n-ai străbătut decât o sută de metri, hai două, din toate părțile vin spre tine colți ascuțiți de calcar care-ți sfâșie salopeta și te dor buricele degetelor de la tensiunea cățărării, și mă gândesc a mia oară că sunt prea bătrân pentru asta, e timpul să mă pensionez și să descopăr, ca Don Juanul lui Sorescu, deliciul prafului de pe antici, că acasă e cald și bine și un teanc de cărți bine asortate bat nerăbdătoare din călcâi pe noptieră, și simți o căldură cum te inundă pe dinăuntru când te gândești la toți ăia de-i iubești de-afară, la toți ăia care te îmbracă cu dragostea lor ca și cu o haină și te trimit sub pământ să-ți joci sorții ca pe cămașa lui Hristos, și când ajung la capătul galeriei descopăr stupefiat că o cascadă splendidă a apărut unde n-ar fi trebuit să fie, aici peștera se zvârcolește fioroasă și se dă cu capul de pereți, balaurul mușcă din calcar, și ieși din strâmtoare după zece ore, fericit că trăiești și că a înviat Hristos, că cine nu știe întunericul mormântului și dorul după dragoste nu va înțelege vreodată învierea…
