“Multă vreme n-am știut cum mă cheamă. Noi, avortonii, nu avem nume. Nu suntem oameni. Nu știm în ce zi ne-am născut, pe ce lume ne aflăm. Suntem viermi, șobolani, fraieri, căcați, păduchioși, țigani borâți, chelboși, împuțiți, muiști, râioși, labagii, poponari, ciumpălaci. Noi avem porecle: Șoarece, Cazan, Brânză, Șacal, Dopuleț, Țăranul, Șurub, Gumă, Păstaie, Bubă, Bizo, Dovleac, Ciocsi, Mușcătare, Ciocan, Slană, Zlot, Coaienegredepurcel, Pepsi, Bobol.”
E un extras din volumul Mamé, publicat în 2016 la editura Polirom de scriitorul și amicul Nicolae Avram , care și-a petrecut copilăria și adolescența în orfelinate din Prundu Bârgăului și Beclean . Cartea e o “metaforă extinsă” despre lumea întunecată a unor copii fără copilărie.
Nu sunt, doar par altele.
Cu toate astea, vă mai zic ceva: în lumea această sumbră, amintirile nu țin niciodată de cald. Mai mult, pentru că deseori am petrecut timp îndelungat la Beclean, amintirile nu sunt puține, iar eu vă garantez că am o memorie înfiorător de posesivă cu trecutul, dar asta e o altă poveste. Acum am să vă povestesc, pe scurt, o întâmplare cu niște copii de la orfelinatul Beclean de pe malul Someșului Mare, casa mătușii mele fiind la doi pași de digul construit după inundațiile din 1970. Era vară, erau mulți, tunși chilug și îmbrăcați în uniforme uzate, un negru mizerabil, asta era culoarea, fețe supte, mirosea a rînced, aerul mirosea a rînced, a rană, a puroi, parcă erau niște gândaci pe malul acelei ape. Poate, puțin exagerez, doar că tabloul acelei zile de vancanță de vară de pe malul Someșului Mare, în vara lui 1979, s-a deformat sub greutatea acestor năpăstuiți, nefericiți la care se țipa, unii erau și loviți cu palma, cu bota, agresați, însetați. Doar Dumnezeu le știa durerea, poate că le-o știa, de obicei, Dumnezeu e plin de suprize…
Nu cred că exagerez, așa îmi amintesc, așa era viața în orfelinate. Din aceste motive cred că ceea ce a scris Avram în Mame e real iar scandalul e încă o poveste tristă din această lume cenușie.
PS: Semnul la care te vei opri să bei apă, este titlul unui volum de versuri scris de unul dintre copiii de pe malul Someșului Mare, pe numele său Aurel Onișor, săvârșit dintre noi în 1994, sinucis, official, doar că amintirile ucid. Prietenul său, Nicolae Avram a reușit publicarea acestei cărți. Doar câteva versuri, nu vreau să plictisesc pe nimeni:
Din scutece scâncesc şobolani , te-ai întunecat jumătate de apă/ nedovedită/ adevărul se îmbracă în şerpi, sus/ jos (…) răsare mama goală alungând iarna din pietre/ iată strigătul înflorit cu întinderea/ unei inimi/ un sicriu îmbelşugat/ mirele şi mireasa/ putrezind deodată…
