Vasile Dâncu: Politica noastră și viitoarele primejdii- Despre ură, repulsie si identitate negativă

Vasile Dâncu: Politica noastră și viitoarele primejdii- Despre ură, repulsie si identitate negativă


Alegerile europene și mai ales prezenţa ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simţul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor.
Una dintre cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puţin dimensiuni eroice.
Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracţia, emoţia apartenenţei, inversul acestor identităţi, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot. Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoţie negativă, identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La pușcărie” și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la 48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere, situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea oamenilor la un mare proiect politic?
 
Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe, decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca sentiment predominant în relaţiile politice.
Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar politicienii minori că sunt activi.
 
Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale,  pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima perioadă.Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină lideri semnificativi, transformaţionali.
Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate electorale).Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani
Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie, avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt „victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.
Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii, autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.
Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor esteformaţia solidă. Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.

Categoria: ANALIZE-COMENTARII