SFINXUL ROCKULUI ROMÂNESC, DAN ANDREI ALDEA, A PLECAT ÎN CERUL LUI VIOLET

SFINXUL ROCKULUI ROMÂNESC, DAN ANDREI ALDEA,  A PLECAT ÎN CERUL  LUI VIOLET


Liderul singurei formații de rock progresiv din România, SFINX, Dan Andrei Aldea,  a murit, duminică, la vârsta de 69 de ani. Anunţul a fost făcut de de Nicu Alifantis, pe Facebook. El a fost cântăreț, poliinstrumentist și compozitor . Născut la 9 martie 1950, în București, Dan Andrei Aldea a fost liderul formației Sfinx în anii ’70 și s-a stabilit din 1981 în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde a lucrat ca muzician dedicat studioului de înregistrări. El a ajuns și la Bistrița în 2018 adus de cantautorul Florin Săsărman.  

Cam asta spunea Dan Andrei Aldea despre fericire și moarte

     Eşti fericit?

Da, sunt fericit. Chiar şi cu viaţa pe care am avut-o eu. Acum, sunt cu atât mai fericit. Ca să pot exista, trebuie să trăiesc într-un mediu care oferă un minim de demnitate şi într-o ţară care funcţionează. Germania încă funcţio­nează, deşi mai prost ca înainte. Există un termen – „masa critică” – standar­dul minim sub care nu se poate cădea. Eu am nevoie de asta, în lucrurile mărunte din jurul meu. Când merg mai încet cu maşina, vreau să nu mă înjure ăla din spatele meu. Când merg să-mi cumpăr pâine, când stau la coadă la casă, vreau să nu se îmbulzească lumea şi aşa mai departe. Chestii mărunte, de care în România mă loveam mereu.

       Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Pot să mă uit în oglindă şi să mă văd fără să-mi fie ruşine de ceea ce am fost, sunt şi voi fi. Asta e o fericire! Atât timp cât seara îmi pun capul pe pernă şi-mi zic că în ziua în care a trecut nu am fost un căcănar… Fericire mai înseamnă că am o familie, copii şi o femeie care mă iubeşte şi pe care o iubesc. Toate acestea mă definesc pe mine, îmi definesc şi muzica.

       Cu Sfinx ai avut ca public şi lumea interlopă din Bucureştii Noi?

Ce vremuri! În Bucureştii Noi cântam joia la Casa de Cultură „Înfrăţirea între popoare”. Venea toată „protipendada” cartierului. Le sunt recunoscător că n-au băgat cuţitul în noi, deşi ceea ce cântam noi nu avea nicio legătură cu ei… Printre băieţii ăştia care veneau la sindrofii era şi Drosu, un om scund, lat în umeri şi cu ceafă de buldog. Era un băiat tare simpatic… Obişnuia să vină la noi, să ne spună că o să cânte şi el cu noi. Sigur că da, dar ne spunea şi pentru cine… Şi începea cu pomelnicul: cânt pentru Mână, pentru Două cuţite, pentru Oaie… Ce mai, pentru toată protipendada… Noi îl acompaniam. Odată a lipsit mai mult, vreo câteva luni. Însemna că faptele au fost mult mai grave, de l-au ţinut atâta la „Universitate”. A venit şi mai spăşit decât înainte la noi şi a cântat o compoziţie creată în celulă. Îl prezentam aşa: Şi acum o să cânte Drosu: „Sub palmierii din grădină, unde noi doi ne-am cunoscut”… Săracul el, visa în puşcărie la palmierii din grădină… M-am despărţit cu lacrimi de ei…

„O visez pe mama aşa cum era la ultima noastră întâlnire”

       Ţi-e frică de moarte?

 

Sunt încă naiv şi cred că o să vină mult mai târziu. Dar dacă o să vină mai devreme, eu sunt pregătit. Mi-am ales şi locul. Dacă o să am şansa ca Dumnezeu să mă anunţe dinainte, o să mă duc în Italia cu femeia mea, într-un orăşel la malul mării. Prietenul meu are deja scaunul în care vreau să mor, cu faţa la mare. I-aş mulţumi lui Dumnezeu dacă mi-ar spune cu o zi înainte: „Amice, mâine o să mori!”. Mi-ar plăcea să mor cu faţa spre soarele care răsare…

       Ce visezi?

O dată pe lună încă mă mai trezesc în sudoare din coşmarul că intru în România şi unii îmi cer paşaportul. Mi-l iau, iar eu stau şi aştept. Şi nimic. Mă duc după ei, iar ei mă întreabă care paşaport?!

        Pe mama ta ai visat-o?

Da, de nenumărate ori. O visez aşa cum era la ultima noastră întâlnire, când era pe patul de moarte şi ne-am luat rămas bun.

 

 

Categoria: EVENIMENT