SCRIITOR LA ZIAR: STÂNGA SAU DREAPTA???

SCRIITOR LA ZIAR: STÂNGA SAU DREAPTA???

 

O discuţie inteligentă, fără inflamări, despre stînga politică e mai mult decît necesară. Şi e un prilej s-o deschidă volumul “25 de ani după. Alternative şi provocări”, editura Adenium, 2015, semnat de relativ tinerii Paul Cernat şi Alexandru Matei.

Ambii autori au ajuns de stînga venind din zona liberală, decepţionaţi de evoluţia societăţii româneşti la 25 de ani de la revoluție, îndeosebi de anii regimului Băsescu, caracterizaţi prin tăieri salariale bezmetice şi desconsiderarea păturilor sociale defavorizate. Schimbul epistolar dintre cei doi, materialul brut al cărţii, a fost publicat în revista ”Observator cultural”. El a început în perioada febrei alegerilor prezidenţiale, Matei votînd cu Klaus Iohannis, iar Cernat cu Victor Ponta.

De demult nu am citit un text aşa pasionant, în care dialogul e condus cu fineţe şi fair-play, cu argumentaţii pertinente, nepătimaşe, deşi subiectele analizate sunt adeseori ca benzina peste foc.

În prefaţă, Ovidiu Şimonca, după ce constată că autorii sunt “împotriva ideilor de-a gata”, afirmă: “Nu veţi fi înţeleşi, nu veţi fi acceptaţi, veţi fi tăiaţi în bucăţi, sfîrtecaţi. Singura speranţă (…) este să mai existe cîţiva nebuni care să vă citească şi care să nu vă ştampileze aprioric.(…) Împreună fiind, separaţi fiind, Paul Cernat şi Alexandru Matei lansează o mare provocare, fără un răspuns deocamdată: vor fi ei în curînd, peste cîţiva ani, noii “boieri ai minţii” (aşa gîndesc unii, că ei aşteaptă să ocupe scena) sau postura oieritului intelectual, a transhumanţei ideilor şi a revoltei cu mîinile goale îi va marca? Deşi presimt răspunsul, le las cititorilor posibilitatea rezolvării interogaţiei.”

În primele pagini, Cernat se referă la îndelung hulita, în anumite cercuri, susţinere electorală a lui Victor Ponta de către Radu Beligan, în contrapartidă cu a lui Gabriel Liiceanu pentru Monica Macovei- zicînd că gestul marelui actor a fost mult mai decent “decît encomiastica domnului Liiceanu, maestru consacrat al apologeticii anticomuniste”, cînd a “venit vremea, în sfîrşit, să votăm matur, pragmatic şi fără iluzii, nu infantilizaţi de poveşti cu Supermani şi Albă ca Zăpada.”. Apoi dezvoltă, ca să înlăture echivocul în legătură cu poziția sa: “Cîteva lucruri îi îngrijorează pe procurorii anticomunismului postcomunist, de obedienţă neoconservatoare:

1. Relativismul punerii pe acelaşi plan a atitudinilor lui Radu Beligan, Alinei Mungiu-Pippidi şi Gabriel Liiceanu faţă de Victor Ponta, Klaus Iohannis şi, respectiv, Monica Macovei. Cum să susţii credibil “excepţionalismul” Monicăi Macovei şi, implicit, pe cel al lui Traian Băsescu dacă accepţi acest relativism?

2. Pierderea monopolului discursiv, prin uzură morală, al unei întregi intelighenţii de dreapta, justiţiare şi globaliste.

3. Pericolul impunerii pe cale naturală a unei lecturi “nuanţate” şi comprehensive a comunismului şi ceauşismului, sustrase, măcar în parte, logicii maniheiste. Pentru că, vorba lui Agamemnon Dandanache, ea, logica adică, mai trebuie şi-altădată. Numai să nu “încremenească în proiect”, exhibîndu-şi arogant dublul standard…”(pag.17); “Faţă de poziţiile ”anticomunismului radical”(anticomunismul procurorilor morali), am exact aceeași părere ca și sustinătorii lor față de opțiunile mele. Noul lor absolut politic e acum DNA-ul, cu susținerea de rigoare a puterii globale de peste Ocean. La urma urmei, e nevoie de combustibil pentru Războiul Rece- inclusiv propagandistic. Elocvent mi se pare faptul că, deși declarați antimarxiști și apologeți ai libertății cu majusculă, noii hegemoni ai gîndirii globaliste practică în felul lor lupta de clasă și concep libertatea -pe care o clamează- ca pe o necesitate înțeleasă. Ești liber să fii de acord cu ei. Dacă nu îi urmezi, devii suspect” (pag 26); “Ceea ce am descoperit în acești ultimi ani e că nu pesediștii, ci adversarii lor intratabili din mediul intelectual au devenit campionii exclusivismului și intoleranței, în numele libertății și al democrației. Că justițiarismul intelectual, elitist și exclusivist a alimentat și legitimat rasismul social” (pag 29) şi ”Dacă ai de la politic așteptări de tip religios (căutarea Adevărului, a Binelui ș.a., cum văd la diverși clerici ai dreptei, gen Liiceanu sau Patapievici), ajungi inevitabil la intoleranță față de necredincioși sau eretici, la mitologii salvaționiste, la adorarea liderilor providențiali, la slujbe și liturghii dedicate lor.” (pag 80). La rîndul său, Matei spune că ”În absența unui spațiu de discuție publică suficient de vast și profund pentru a dorma cititori și autori, prestigiul se construiește nonargumentativ. El e făcut din timbru, ton, patos, retorică, vestimentație, iar argumentul nu rămîne decît ca alibi. Problema cu care inteligența mea politică se confruntă este că, în materie de politică românească, văd un elitism și un populism care merg cap la cap și care au pentru mine aceeași valoare: nulă. Dan Puric și Gabriel Liiceanu, pentru mine, rezultat 0-0.” (pag 35). Vine și cu o adăugire: “M-am săturat de Gabriel Liiceanu, m-am săturat să trăiesc într-o țară în care filosofii visează să ajungă scriitori și-n care scriitorii se cred omphalos– ul lumii” (pag 36).

Dacă Paul Cernat aşteaptă “o alternativă serioasă de stînga, dar una combativă, autentică, articulată, nu de vitrină şi cu E-uri neoliberale”, Matei crede că ”discursul de stînga (…) trebuie să aștepte încă pentru a atinge o masă critică” (pag 104).

Într-un capitol dedicate eşecului anticomunismului postcomunist, Cernat mărturiseşte ceva cu care sunt de acord 100%: ”admir Occidentul în multe privințe, printre care dimensiunea lui autentic emancipatoare, (auto)critică. Nu și cea intervenționistă, (neo)colonială. Sînt un antiglobalist ostil naționalismului etnic, dar care nu execră naționalul (în sens civic) și nu cade în capcana masochismului identitar. (…) M-am săturat, Alex, de hemiplegiile intelectuale, de obediența fanatică sau oportunistă a elitelor noastre față de diferitele ”sfere de influență” și, mai nou, față de ”partenerii strategici euroatlantici”, în raport cu care se comportă exact ca ”asistații sociali” pe care-i blamează, pentru propriile interese exclusiviste. Atitudinile autocoloniale venite din partea intelighenției autohtone, a presei și a politicienilor, ca și comportamentul diverselor ambasade și al unor înalți emisari occidentali care ”au grijă de noi”, riscă să sporească scepticismul chiar și în rîndul celor mai impregnați de valorile occidentale” (pag 110-111).

“25 de ani după. Alternative şi provocări” e genul de carte care nu lasă indiferent cititorul fără idei preconcepute, pe alocuri cu alură de manifest, salutară şi igienică precum spălatul matinal pe faţă.

Categoria: ANALIZE-COMENTARII