Schullerwald-focarul de infecţie al bistriţenilor

Schullerwald-focarul de infecţie al bistriţenilor

Acest reportaj n-ar fi trebuit sa fie scris. Sau poate intr-o societate normala, intr-un municipiu cu o doza minima de civilizatie si cu o administratie adanc implementata in interesul public, un reportaj despre frumusetea padurii, despre beneficiile naturii, despre aleasa educatie cetateneasca si rolul sau determinant in cresterea copiilor, ar fi fost ideal.

SCH 2 SCH 3 SCH SCH1

„Fiind baiet, paduri cutreieram…” scria poetul nepereche si parca o doza de amintiri ne induioseaza pe fiecare atunci cand o padure se releva privirii. Desigur, intre timp, civilizatia a schimbat si intelesul cuvantului „doza”, mireasma alcoolica a berii deturnand, inexplicabil, si apartenenta la curatenie, o mentalitate invechita precum cei sapte ani de-acasa. Avand mai mult de sapte ani si evoluand aprig printre obiceiuri suburbane incarcate de un snobism prost inteles, multi bistriteni isi expun dozele. Pe unde apuca. Schullerwald nu a scapat de doze. De bere, bauturi racoritoare, de diferite marci, dozele au ajuns sa faca parte din natura. Sunt mai multe doze decat copaci in Schullerwald. Mai multe pet-uri decat pasari. Mult mai multe pungi de chips-uri si alte gustari decat crengi. Schullerwald a devenit de ceva timp campul de batalie al omului cu natura, iar infrangerea arborilor este iminenta. Omul are ca aliati nepasarea, indolenta si lipsa bunului simt. Natura, in maretia ei, trebuie sacrificata pe altarul mariei sale, omul. Nici macar Supercom Bistrita, o latura cel putin declarata, a civilizatiei si asanarii mizeriei produse de homo sapiens de Bistrita nu sare in ajutorul naturii. Cum ar putea? Sunt tot oameni. Corb la corb nu-si scoate ochii, daramite bipezii, ajunsi la constiinta printr-un proces evolutionist unde viitorul se construieste dupa principiul lui Ludovic al XIV-lea, „Dupa mine…potopul”.

Acest reportaj a fost conceput dupa 10 zile de vizite la Schullerwald, intitulata „Padure-parc a elevilor bistriteni”.
Latura pedagogica a acestui demers social-administrativo-recreativ a fost mentionata la loc de cinste odata cu inaugurarea Schullerwald din 2014. Pe pancartele pe care sta scris ca „padurea trebuie protejata, pastrati curatenia, nu faceti focul in padure, tineti cainii in lesa si nu hraniti animalele din padure” s-a asternut praful, un colb negru ca dupa un gratar imens cu mici, carnati si pulpe, un sacrificiu etern adus de romani propriului stomac. Gratarele de la Schullerwald mustesc de mirosuri si privelisti cu grasimi scurse rauri, rauri pe versantii altarului foamei. Germenii, bacteriile, virusii sunt trecuti prin foc, oamenii imaginandu-si ca focul, jarul si fumul sunt factori principali ai sterilizarii. Chiolhanul national din fata gratarului se sfarseste mereu cu o opera de arta in care dozele, pet-urile, oasele, hartia igienica sau pungile de plastic se imbina armonios in acest tablou al decadentei. Cu burta plina si cu setea potolita, natura devine pentru multi o ofranda adusa de divinitate. „Uite-asa as vrea sa mor…” se aude adesea langa gratarele din Schullerwald….dar daca mori printre gunoaie menajere nu existe riscul unei dileme existentiale? La urma urmei, care este adevaratul gunoi? Shakespeare spunea ca „natura inconjoara, deseori, cu un gard frumos gunoiul”. Cred ca se referea la oameni. La rolul distructiv al bipezilor cu apucaturi instinctive, animalice.

Schullerwald a capatat alura unei asistate social care munceste totusi si nu vrea nimic gratis. Ofera oxigen prin fotosinteza, ofera adapost multor specii de animale si o imagine idilica a acelui loc de „dupa”..unde nu exista nici intristare si nici suspin. Primeste in schimb….de fapt, nimic
Este tolerata. Sa fie multumita ca nu a fost ucisa cu toporul. Ca inca traieste desi este bolnava cronic. Are vreo doi-trei doctori specializati in paduri, adica niste ciocanitori, insa are nevoie de ajutor specializat din strainatate. De la om. Ciudat cum din „codru-i frate cu romanul” s-a ajuns la instrainare, la nerecunoasterea unei origini comune din care s-a nascut civilizatia si arta. Adica umanitatea? E lipsa de doctori in spitale….ce mai conteaza o padure in plus sau in minus?
Resturi….resturi biologice ale civilizatiei, ale unor inventii, precum plasticul, puse in slujba unui confort, dar care provoaca disconfort pe termen lung. Exista reziduuri menajere, biodegradabile si reziduuri partial eterne, vorba unui specialist in pompe funebre, adica reziduuri ce raman intacte cateva sute de ani, aidoma moastelor. Si de ce nu ne-am inchina la o doza de bere daca tot facem sacrificii gurmande? In ritmul acesta trepidant al gastronomiei la padure, cu urmarile sale cu tot, Schullerwald, ca orice asezamant biologic, va disparea. Parca si vedem cum arheologii de peste ani vor contempla un pet intact printre resturi de copaci: ” Aici obisnuiau stramosii nostri sa petreaca. Aici a fost o padure”. Nevoia fiziologica de umbra sau de aer curat va fi astamparata de fotografii de arhiva. Tot a venit vorba de fiziologie si de nevoi. Nevoi fiziologice. Specifice oricarui organism. Inca din antichitate, sau poate imediat dupa epoca primitiva cand omul a ajuns la constiinta ca nu poti manca tot acolo unde elimini, s-au construit asezaminte, lasand copacii sa traiasca linistiti. Exista oameni care si astazi, in cadrul unui instinct primar bine definit, aleg ca refugiu pentru nevoi fiziologice un copac. La Schullerwald la fel. Fiind padure-parc este o padure amenajata. Asta inseamna ca este prevazuta cu alei bine definite, tasnitori cu apa potabila si toalete. Dupa cateva milenii de cercetare asidua in arbitectura si utilitatile unei BUDE, s-a ajuns la vestita buda ecologica. In padurea parc ele exista ca si constructii, dar sunt pline cu ….urmarile nevoilor fiziologice. Nimeni nu le vidanjeaza, ajungand relicve ale civilizatiei plasticizate, tehnologizate si ecologizate. Ecologia are ca termen de baza…curatenia. Intretinerea acesteia. E greu sa-i explici unui copil de ce trebuie sa se ascunda dupa copac cand il trece si mai greu este sa-i explici de ce se numesc toalete ecologice acele cabine irespirabile, adevarate focare de infectie!
Ne-am intors fara sa vrem la originile omului neanderthalian. Si cand te gandesti ca acum mai bine de 2000 de ani, romanii au construit cel mai mare canal de eliminare a dejectiilor umane si a apei menajere, vestitul Cloaca Maxima, un canal functionabil si astazi in Cetatea Eterna, Roma. Eminescu avea dreptate: ” Voi sunteti urmasii Romei?”. De fapt, ai cui urmasi suntem? Spre ce am evoluat? Unde a disparut mirosul padurii? Unde sunt cararile pe care bantuiam in copilarie? Izvorul s-a transformat in tasnitoare care nu functioneaza. Cocosul de munte este de fapt un cocos domestic din apropiere cu tot cu gaini si imperecherea aferenta. Macar nu lasa urme. Oamenii lasa chiloti pe ramuri sau prezervative ce inobileaza muschiul copacilor spre a nu fi dat uitarii momentul victoriei erotice. Norocul face ca la capatul padurii exista CENTRUL ENERGETIC BISTRITA, un ansamblu de patru pietre ce deseneaza o casuta de sotron si unde energiile cosmice sunt simtite de cei cu capacitati extra-senzoriale. Pentru cei care percep simplu, senzorial, nu extra, vor simti acut mirosul specific al toaletei ecologice umplute pana la refuz. Energiile cosmice nu exista. Ne-au spus specialistii. In Bistrita nu exista asa ceva. Este o pacaleala. Ca si cum ai spune ca acolo este cenusa Bibliotecii din Alexandria sau a Colosului din Rhodos. Exista totusi cativa colosi: administratia orasului, Supercom, firma de salubritate si, in primul rand, oamenii. Adultii.
– Tata nu ma duci la Schullerwald, padurea parc a elevilor bistriteni?
-Nu. Acum este un spatiu-monument al degradarii umane.
-Ce este degradarea?
-Este ca atunci cand uiti sa te inchini inainte de masa si ii multumesti lui Dumnezeu doar dupa ce esti satul si te mangai pe burta.

VIOREL NEGRU

Categoria: REPORTAJ