Rămășițele zilei: Cât de rău doare libertatea?

Rămășițele zilei: Cât de rău doare libertatea?

Scandalul de la DGASPC, adică de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului BN, nu este doar măsura a indiferenței, a faptului că cineva, cumva, dar nu undeva, a pierdut controlul, nu, nu, e mai mult, e faptul care ne arată că statul e atât de slab, atât de blocat în niște mecanisme învechite, încât a devenit un truism să vorbim de incapacitatea lui de-a interveni când e vorba de oameni sărmani, de copiii nimănui. Vorbim frumos, construim case, pereți, aducem cărămizi, zidim, facem ziduri, mno, dar observ că de suflet nu vorbește nimeni. Ne ascundem în spatele unor acte normative, eludăm adevărul, adică, mințim senin, ordinar, ne ascundem după cutele unor prevederi legale și ne căutăm scuze, căutăm timpul fără să îl înțelegem pe Proust. Știu că nu e nevoie, dar e nevoie de a avea suflet, inimă, mai ales că moartea vine singură la întâlnire. Dacă vreți, repovestesc întâmplarea cu copiii de la orfelinatul din Beclean, o știu pe de rost: tunși chilug, flămânzi, însetați și abrutizați. De atunci, de atunci au trecut vreo 40 de ani. Ce s-a schimbat? Să spuneți voi, cei din sistem! Să spuneți voi, șefii, cum e să fugi de-a lungul zidului : Hey you ! don’t tell me there’s no hope at all, Together we stand, divided we fall… Să fugi și să vrei să nu înțelegi nimic din tristele vieți ale acestor copii. Vedeți, de aia îl cred pe Nicolae Avram și nu vă cred pe voi că nu ați știut. Ba da, ați știut, ați știut foarte bine și știți, Doamne cât de bine știți de zidul dintre voi și copiii ăia…

În loc de final, luați niște Federei, de-ai lui Avram: În această noapte pobeda visează
cu voce tare îl auzim strigând, în somn, vai nu mai daţi tovarăşul educator
vă rog nu mă loviţi, promit că nu mai fac, că am să fiu cuminte
aiurează, sătui de urletele lui aruncăm, o pătură peste cap şi-l lovim
cu saboţii de lemn până amuţeşte

Categoria: EDITORIAL