Radu Afrim: ” De Centenar vreau să provoc oamenii! Vreau să îi pun să se uite la ei, prin ei, pe lângă ei, să facem bine să ne uităm ceea ce suntem cu adevărat după 100 de ani”!

Radu Afrim: ” De Centenar vreau să provoc oamenii! Vreau să îi pun să se uite la ei, prin ei, pe lângă ei, să facem bine să ne uităm ceea ce suntem cu adevărat după 100 de ani”!

Sărbătoarea comunei Târlișua a adus pe aceste meleaguri și pe unul din cei mai profesioniști și excentrici regizori români: beclenarul Radu Afrim . Trebuie să vă spun că nu l-am găsit la ”oficali” sau în vreo întâlnire cu vreun politician! Nu, pe Radu Afrim l-am găsit hălăduind prin târgul comunei așezată la poalele Țibleșului, vorbind cu oamenii, cu țăranii, cu un mic rucsac pe spate, mușina zările și privea drept în ochi lumea pestriță din iarmarocul acela. Cumva, cumva, Radu Afrim mai privea și pe scenă, acolo unde, la o masă stătea așezat un alt excentric: Grigore Leșe.

Ne-am întâlnit, față în față și l-am întrebat ce face? Pe urmă l-am privit cu atenție. Știam eu ceva, dar acum am realizat că nu am greșit mai deloc, nu de alta dar fiind aceeași generație, am ascultat cam aceleeași trupe de muzică. E cât se poate de clar și de vizibil: Rafu Afrim seamănă atât de bine cu vocalii celebrelor formații din new wave-ul britanic din anii 80: la fel de bine putea cânta cu cei de la Duran Duran sau chiar cu Depeche Mode, dar, are și aerul numai puțin celebrului Bono de la U2. Mie mi s-a părut că aduce puțin cu un alt mare excentric, James Joyce, ”Oameni din Dublin” vs Om din Beclean…

Ce faci pe aici, aici, aici la Târlișua?

Nu mi-a răspuns direct, dar, sigur mi-a spus câte ceva: ” E vorba de un proiect, unul ceva mai amplu. Am să montez la TNB (n.red. – Teatrul Național București), o piesă după Liviu Rebreanu – Prin pădurea spânzuraților- iar Teodora și Lenuța Purja vor cânta în această adaptare liberă a acestei cărți, că nu vreau să fac o ecranizare. A făcut Liviu Ciulei și a fost cât se poate de bună și cred că e sufficient!

Eu vreau să provoc oamenii!

Este intenția mărturisită a lui Radu Afrim în ceea ce privește viitoarea adaptare după Pădurea Spânzuraților: ” Vreau să provoc oamenii, vreau să îi pun să se uite la ei, prin ei, pe lângă ei, să facem bine să ne uităm ceea ce suntem cu adevărat după 100 de ani. E vorba de Centenar, așa că propun, sigur, alături de actorii care vor juca pe scena TNB, un spectacol-dezbatere. Vreau să aflăm împreună cu spectatorii ceea ce suntem cu adevărat după 100 de ani. Vreau să arăt adevărul gol-goluț, despre noi, despre putințele și neputințele noastre.

Fără festivisme penibile, se poate?

Nu avem nevoie de așa ceva. Eu nu sunt un tip festivist, iar eu nu șțiu dacă avem prea multe motive să ridicăm tot felul de osanale. Nu cred că e loc de serbări la Centenar, mai degrabă de lucide dezbateri. Îmi doresc să privim cu toată seriozitatea și decența veacul ăsta trecut de la Marea Unire!

Cum este Radu Afrim acum?
Pe scurt: Sunt un tip care, adeseori, se uită la munca lui. Construiește lumi fictive care devin atât de puternice, încât Afrim uită că există și o lume reală, gata construită, care așteaptă să fie traită. Și atunci ia o pauză scurtă și trăiește pe fugă. Poate exagerez. Nu știu. Nu lucrez cu oglinda prezentului meu pe masă. Cu cea a trecutului însă, da. De aceea pot vorbi mult despre anii plecați.

”Despre oameni și cartofi”?

Mda, mă întrebi despre piesa asta: Este vorba despre spectacol-documentar, al cărui scenariu a fost inspirat de o tragedie feroviară petrecută în judeţul Covasna în urmă cu câţiva ani. L-am  montat la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, premiera urmând să aibă loc în luna septembrie. Spectacolul nu se concentrează pe accidentul propriu-zis, ci pe urmările pe care le-a avut în familiile celor nouă persoane care şi-au pierdut vieţile în septembrie 2012, când se întorceau de la cules cartofi. Piesa a fost gândită tocmai pentru a implica mai mulți oameni în ajutarea familiilor afectate.

Despre România în Anul Centenarului?

Revin și spun: Cred că e prea mult festivism. Cred că sume mari de bani se duc în direcții aproape necunoscute. Nu vreau să comentez  penibilitatea pe care o tot aud: avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită. Oricine e capabil să reproducă o astfel de enormitate fără să o digere. Și un american ar putea zice la fel. Dar n-o face. Eu mă simt bine aici, motiv pentru care nici n-am rămas dincolo. E drept că simt nevoia de câte o gură de aer de afară, uneori e foarte bine când lucrez în exterior, pentru că pe mine nu mă pasionează turismul. Europa e previzibilă, lucru pe care încă nu-l pot spune despre România și nu cred că o poate face cineva. Trupele de actori străini cu care lucrez tot mereu vor să vină să joace spectacolul în România, îi fascinează unele lucruri care nouă ne scapă, probabil. Eu criticile le aduc pe scenă, acolo mă găsiți criticând diferite metehne. Eu, mda, eu având cam o jumătate de Centenar, îmi permit să vorbesc, să vorbesc prn ceea ce regizez, atât timp, sigur, cât nu există cenzura.

Și, totuși…

Nu e România visată de noi în Decembrie 1989. Cred că suntem porniți pe o direcție greșită, dar nici noi oamenii nbu excelăm în a fi buni români! Politic, da, asta e mai greu, nu , nu e bine  deloc. Româniaaaa…  Ni se pare că este a noastră, o ignorăm, o defrișăm, o flegmăm și o confundăm cu clasa politică (ea nu are nimic în comun cu țara asta, să fie clar!). Apoi, o considerăm ca făcând parte din lumea a treia, dar noi ne considerăm din lumea întâi, ne facem idoli din niște omuleti cu IQ dubios care apar zilnic pe sticlă.

Ce este teatrul românesc?

Teatrul romanesc este ca o cucoana care nu acceptă că are o vârstă. Își face câte o operație estetică, mai salvează niște aparențe, însă organismul tot îmbă­trânit este. Teatrul românesc nici măcar lifting nu își face. Ce să mai vorbesc despre o detoxifiere generală…  Așa că eu sunt o celulă în acest sistem, care se bucură de câte ori mai întâlnește o celulă ce luptă pe cont propriu. Nu pot zice că mă sufoc, din contra, îmi iau energiile din zone total neașteptate. Nu ma plâng de nimic atât timp cât găsesc actori care să meargă cu mine până la capăt.

CV – Premiat de  trei ori de UNITER

Numele: Radu Afrim

 Studiile şi cariera: –

 

 În 1995, a absolvit Facultatea de Litere, specializarea română-franceză, iar în 2000, Facultatea de Teatru, specializarea regie, ambele la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

 

– În perioada 1995-2000 a fost profesor de Limba şi literatura română în Cluj-Napoca. – Printre spectacolele pe care le-a montat se numără: „No Mom`s Land“ (Teatrul Luni de la Green Hours, Bucureşti), „De ce fierbe copilul în mămăligă“ (Teatrul Odeon, Bucureşti), „Între noi e totul bine“ (TNB). 

– A fost distins cu premii precum: Opera Prima – acordat de Fundaţia Anonimul (2004), Premiul CultuRAAL (2004), Premiul UNITER – cea mai bună regie pentru „Plastilina“ de Vasili Sigarev (2006), Premiul UNITER – cea mai bună regie pentru „Joi.MegaJoy“ de Katalin Turoczi (2007), Premiul UNITER – cea mai bună regie pentru „Tihna“ (2016).

Categoria: EVENIMENT