PREDICA la duminica a XI-a după Rusalii-Datornicul nemilostiv

PREDICA la duminica a XI-a după Rusalii-Datornicul nemilostiv

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un rege care a voit să ia socoteala slugilor sale. Şi, începând să ia socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe toate câte are, ca să plătească.
Deci, căzând în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot!» Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.
Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: «Plăteşte-mi ce eşti dator»
Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: «Îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti!» Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.
Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s‑au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi‑am ierta-t‑o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l‑a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.
Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”
Mare este taina iertării aproapelui! Cum mare este taina iertării, în general, cum mare este taina iertării mele de mine însumi şi a ta, de tine însuţi. Iată, suntem puşi în marea poartă a iertării, privind prin ochii unor slugi ce merg să-şi plătească datoriile.
Evanghelia de astăzi ne duce cu gândul la Împărăţia cerurilor; o Împărăţie se aseamănă omului împărat care voieşte să se socotească cu slugile sale. La socoteală împăratul găseşte datornic pe unul dintre ei cu o sumă care până şi astăzi este exorbitantă: zece mii de talanţi. Domnul foloseşte această cifră – de zece mii de talanţi – tocmai pentru a arăta dimensiunea uriaşă a datoriei pe care o avea sluga aceasta dintâi către stăpânul său. Atât de bogată era suma aceasta, şi de mare, încât trebuia să se vândă el, femeia şi copiii şi tot cât avea, şi probabil că tot n-ar fi plătit datoria lui de zece mii de talanţi. Îi cade în genunchi stăpânului, i se închină, zicând: „Doamne, îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti ţie tot!” Iar stăpânul, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.
O, mare milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos! Ce mult ne asemănăm fiecare dintre noi cu omul acesta, slugă netrebnică, cu datorii imense către Dumnezeu, plecându-ne înaintea Altarului ceresc şi cerând iertare pentru datoriile noastre! Suntem, unii dintre noi, mari întorcători de datorii către Dumnezeu, pentru că spunem: „Am fost la biserică, deci mi-am făcut datoria; am ajutat cu milostenie pe săraci – mi-am făcut datoria; am botezat câte un copil – deci mi-am făcut datoria; am fost naş pentru câte o pereche tânără – deci mi-am făcut datoria… datoria, datoria, datoria…”Ca şi cum am putea să ne plătim vreodată datoria către Dumnezeu. Cam zece mii de talanţi este datoria din fiecare secundă a vieţii noastre către Dumnezeu, Cel care ne-a îngăduit să venim pe lume din pântecele maicilor noastre şi să vedem minunăţia facerii mâinilor Lui cele sfinte!
A-ţi face datoria către Dumnezeu este ca şi cum ai crede că Dumnezeu are datorii către tine. Domnul nu ne este nouă dator cu nimic; noi, în schimb, Îi suntem Lui datori cu totul. Tot ceea ce vine către noi este darul lui Dumnezeu, dar de-al Dăruitorului. Şi totdeauna dăruitorul îşi revendică darul.Închipuiţi-vă, de exemplu, că unui tânăr iubita îi dăruieşte ceasul său, ceasul de la mama ei. Tânărul pleacă în armată şi, de fiecare dată când priveşte la ceasul de la mâna sa, vede în el pe dăruitoare, pe iubita sa. Aşa este cu toate lucrurile dăruite nouă de către Dumnezeu. Sunt daruri dăruite nouă şi, de fiecare dată când privim cu ochi duhovniceşti şi cu bucurie imensă la darurile pe care Hristos Domnul ni le-a dat, vedem în ele pe Hristos Domnul. Ce minunat Dăruitor al sufletelor noastre!
Ei, dar din păcate ne asemănăm cu sluga aceasta căreia Domnul, din milostenie, îi iartă datoria, şi, atunci când ieşim afară, când ne întâlnim cu sluga asemenea nouă, cu slujbaşul de rând, cu celălalt păcătos de lângă noi care, iată, ne spune Mântuitorul în Evanghelie, avea datoria ca la o sută de dinari, adică nimicul nimicului, şi, punând mâna pe el, îl sugrumăm şi noi, zicând: „Plăteşte-ne ceea ce ne eşti dator!” Şi când n-o face, îl vindem, îl aruncăm în închisoare, până ce îşi va plăti datoria – zice Evanghelia.
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” Aici este momentul să vorbim, cu îngăduinţa fraţilor noştri, despre taina iertării aproapelui, pentru că taina iertării aproapelui este cea care ţine laolaltă pe creştini. Domnul, înainte de pilda aceasta minunată, cu alegerea între o slugă nemernică şi una ce, iată, cu puţine datorii, este aruncată în închisoare, vorbeşte cu Petru. „De câte ori va greşi faţă de mine fratele meu – întreabă Petru – şi noi vom ierta lui? Oare până de şapte ori?” Zis-a lui Hristos: „Nu-ţi zic ţie până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Şi apoi urmează pilda aceasta.
Domnul ne învaţă, aşadar, că taina cea mare a creştinului este taina iertării aproapelui nostru, este taina aceea de a nu fi fratele fiului risipitor, cel neîngăduitor, cel judecător al aproapelui său, cel osânditor către aproapele său.
Şi mă gândesc că, uneori, în Bisericile noastre, se întâmplă ca unele cucoane bine îmbrăcate să fure cu coada ochiului către doamnele surori venite în întâmpinarea lui Dumnezeu şi, văzându-le mai slăbuţ îmbrăcate, dar curat, să se smintească şi să spună că „aceasta nu-i bine îmbrăcată, aceasta nu se poartă bine, aceasta vorbeşte nu ştiu cum sau nu ştiu ce…” Iată-le pe surorile acestea aflate în ispita aceasta a slugii cu datorii mari către Dumnezeu, care vede paiul de o sută de dinari din ochiul celeilalte.
De aceea trebuie multă grijă atunci când aproapele iese în întâmpinarea noastră, cerându-ne iertare. Când dăm iertarea? Când ceea ce a fost lovit ne reprezintă numai pe noi. De exemplu, consider că este important să vedem aşa lucrurile: câtă vreme omul loveşte în robul lui Dumnezeu, Constantin, robul lui Dumnezeu Constantin trebuie să înghită şi să îngăduie totul aproapelui. Dar când loveşte în preotul Constantin, care nu este preotul propriei sale preoţii, ci preotul lui Hristos, preotul Constantin nu trebuie să riposteze, dar trebuie să ia atitudine fermă şi demnă, pentru că nu mai este lovit el, este lovit Hristos; nu este lovit numai Hristos, ci şi Biserica al cărei cap este Hristos.
Iată, de şaptezeci de ori câte şapte – adică infinit de infinite ori – trebuie să iertăm aproapelui nostru, dar de fiecare dată iertarea noastră trebuie să fie foarte hotărâtă. Ea să se asemene uitării! Nicolae Steinhardt, părintele Nicolae de la Rohia, cum îl numesc contemporanii şi cum i-a plăcut să se numească, vorbea că a ierta înseamnă a uita. Nu poţi să-i spui omului: „Te-am iertat, dar n-am uitat ce mi-ai făcut”. E ca şi cum – spune el – la Judecata de Apoi, ajunşi înaintea Scaunului ceresc, Domnul ne-ar spune: „Am iertat toate păcatele tale la Spovedanie, dar nu le-am uitat şi vei da seama pentru ele”.
Iată, aşadar: a ierta înseamnă ca inima ta să uite neplăcerea pe care i-a creat-o celălalt. Şi acesta este lucru greu, foarte greu. El se aseamănă cu luarea Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care un părinte, francez de origine, dar extraordinar de apropiat de Biserica Ortodoxă şi de Părintele Stăniloae, spunea că ea constă, cel puţin pentru început, din cucerirea unui loc care este în mine şi pe care nu-l cunosc, pentru că eu nu mă aflu acolo. Intrând în mine însumi, unindu-mă cu Hristos, Care mă aşteaptă, voi ajunge în acest centru al sinelui meu şi acolo voi găsi sămânţa Împărăţiei încolţită prin întrupare. Găsind-o şi cultivând-o, voi vedea cum se dezvoltă şi cum se măreşte acest copac despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie, în care vin păsările cerului şi se sălăşuiesc în el (Mt l3,32).
În momentul în care am înţeles că esenţialul constă în cucerirea acestei Împărăţii – unic remediu al sufletelor noastre, al suferinţelor celorlalţi oameni şi al întregii creaţii – atunci vom putea începe să facem ceva folositor pe pământ. Atâta vreme cât nu ne ocupăm de aceasta, ne pierdem timpul; nu suntem fericiţi, nu cunoaştem nimic, nu suntem în stare să comunicăm cu celelalte fiinţe umane, colaborând inconştient cu răul care este în lume. Iar lucrurile mâinilor noastre sunt fără de roadă. Altfel spus, datoriile noastre rămân de zeci de mii de talanţi înaintea lui Dumnezeu.
 De aceea trebuie să căutăm iertarea pentru aproapele în noi înşine, în curăţirea noastră, în profunzimea inimii noastre; inima noastră – altarul de taină al Liturghiei duhovniceşti – în care Hristos Se rupe pentru noi şi pentru a noastră mântuire, de fiecare dată, în bucăţile binecuvântate ale prezenţei Lui.
Să luăm, aşadar, aminte: „Sfintele sfinţilor!” – taina iertării aproapelui.

Categoria: BOR