duminică, martie 29, 2020
2.8 C
Bistrița
More

    Pr. Ioan Aurel Rus: Conspect duminical – Duminica după Botezul Domnului

    Must Read

    Încă trei români au murit din cauza coronavirusului. Bilanțul ajunge la 37 de cazuri.

    E vorba de un bărbat,  39 ani, jud Ialomița. S-au recoltat probe pentru COVID 19 în...

    VIDEO: Daniel Suciu a donat în Sg. Băi 200 de măști, 50 de vizete și pachete cu alimente pentru vârstnici

    În acțiunea de împărțire a materialelor de protecție în Sg. Băi către personalul sanitar, polițiști sau...
    Alin Cordoshttp://www.propolitica.ro
    ziar editat de MEDIA PROMPT COMMUNICATION SRL

    În vremea aceea, auzind că loan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.”

        Suntem în Duminica de după marea sărbătoare a Botezului Domnului. Versetele Evangheliei de astăzi sunt pline de încărcătură doctrinară, continuând descoperirea de la Botez cu privire la Dumnezeu, arătat în chip vădit ca Treime.

    În religia iudaică de până atunci şi până azi, nu exista şi nu există o învăţătură explicită despre Sfânta Treime. Evreii credeau doar într-un Dumnezeu unic, o singură persoană, întotdeauna afirmându-şi unicitatea şi blamându-i când îşi făceau idoli .

    Dogma Dumnezeului unic a fost cea dintâi şi cea mai puternică începând de la Moise până în prezent. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşire 20, 2-3),.

    Şi deodată, la Botezul Domnului, Dumnezeu se descopere în trei persoane. Nu ca trei Dumnezei. În această privinţă Unimea rămânea cum a fost. Dar unimea se descoperea la Botez, în chip vădit, ca Treime. Unul în Treime. Este, în această privinţă şi o primă confruntare dintre noua religie pe care o aducea lisus şi religia iudaică pe care se grefa învăţătura Sa cea nouă.

    Ştim cu toţii cum s-au petrecut lucrurile. Le vom recapitula pe scurt. În timp ce lisus se afla în faţa lui Ioan ca să-L boteze, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt s-a coborât deasupra Lui, sub chip de porumbel şi un glas s-a auzit din cer: „Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”. Aşadar, Fiul era cel care se boteza, Dumnezeu era cel care se manifesta prin voce, iar Sfântul Duh era cel care cobora sub chip de porumbel deasupra Lui. Aşa s-a petre­cut prima delimitare doctrinară esenţială dintre iudaismul monoteist şi creştinismul tot monoteist, dar pentru care Dumnezeu era unul în Treime.

    Un lucru mi se pare foarte interesant: în această descoperire a Sfintei Treimi totul pare a se desfăşura ca ceva foarte normal. Evenimentul nu se prezintă deloc ca ceva neaşteptat, absolut nou, scandalos, greu de priceput, imposibil de acceptat. Dimpotrivă. Vine ca ceva foarte, foarte natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el şi înainte, ca şi cum s-ar fi ştiut, dar nu s-ar fi luat notă de el la vreme.

    De aceea nu se spune nicăieri în textul Evangheliilor: iată nou­tatea! Nicăieri nu veţi găsi scris: Iată noutatea: Dumnezeu este în Treime! Descoperirea se face ca şi cum n-ar fi fost o descoperire, ci ca şi cum se cunoştea de când lumea.

    E foarte interesant că despre Botezul Domnului scriu toţi cei patru evanghelişti. Toţi istorisesc evenimentul, mai pe larg sau mai pe scurt, dar cam cu aceleaşi cuvinte, cu destul de puţine deosebiri, poate doar de nuanţe. Să ne amintim că despre Naşterea Domnului scriu numai doi, Matei şi Luca. Despre Botez scriu toţi patru, fiind­că evenimentul este cu adevărat foarte important, tocmai prin aceea că se descoperă Sfânta Treime, se confirmă trimiterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi e momentul începutului propovăduirii Sale.

    Toate acestea s-au întâmplat în al 15-lea an de domnie al împăratului Tiberiu, pe când era procurator în Palestina Ponţiu Pilat, pe când în Galileea era tetrarh Irod, pe când Filip era tetrarh al altor ţinuturi din Ţara Sfântă şi din jur, pe când la Ierusalim erau mari arhierei Ana şi Caiafa, date care garantează că evenimentul Botezului şi evenimentul ieşirii la propovăduire a Mântuitorului s-au petrecut într-un timp istoric cunoscut.

    Este de mare importanţă această situare în istorie a evenimentului, pe care ţine să o noteze evanghelistul Luca. După petrecerea în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi, Iisus şi-a început propovăduirea prin marea Predică de pe munte, care se cuprinde în Evanghelia Sfântului Matei, în special, în tex­tul ei complet, în capitolele 5, 6 şi 7.

    Mântuitorul, continuând pe Ioan Botezătorul care îşi sfârşea destinul profetic şi învăţătoresc prin chemarea la pocăinţă, va începe şi El prin a propovădui pocăinţa şi a vesti Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta va vorbi mereu, sub diferite forme, în decursul celor trei ani cât a propovăduit.

    Ce este pocăinţa? Oare ce se înţelege prin pocăinţă? Şi ce este Împărăţia Cerurilor, în care se intră prin pocăinţă?

    În înţeles creştin, pocăinţa este încercarea noastră de restau­rare, după ce am greşit, de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui. Este încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, atunci când i-am stricat rânduială. Este încercarea de reechilibrare după ce ne-am dezechilibrat.

    Ştiţi cum se întâmplă la maşinile din industrie; când se dereglează o maşină, produsele nu mai ies cum trebuie. Dacă e vorba de o maşină de ţesut, pânza va avea fire lipsă. Dacă e vorba de o maşină de turnat metal sau mase plastice, obiectul nu va mai ieşi întreg şi va trebui rebutat. Orice dereglare în viaţa sufletească, precum la maşini, produce fapte rele şi producătorul e aruncat de la faţa şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, fiindcă s-a îndepăr­tat de frumuseţea originară, aceea în care l-a creat Dumnezeu pe om.

    Chiar Mântuitorul întrebuinţează verbul a arunca, aşa cum ai arunca o piesă rebutată: „Iar pe sluga necredincioasă ARUN­CAŢI-O în întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Pocăinţa este prevenirea acestui proces de despărţire de Dumnezeu, prin restaurarea fiinţei omeneşti în frumuseţea,în demnitatea,în puritatea cea de la început.Este recondiţionarea ei.

        Pocăinţa se face în primul rând prin smerenie. În greceşte cuvântul care numeşte pocăinţa este metanoia. Avem şi noi în româneşte, de aici, metania. Ce este metania? Este o prosternare la pământ, adică într-un fel o recunoaştere a micimii tale, o recunoaştere a faptului că ai greşit şi că te căieşti de greşeala ta. E o coborâre din orgoliu.

    E posibilă pocăinţa? E posibil adică să scăpăm de greşelile noastre din trecut? Marea noutate pe care a adus-o, în această pri­vinţă, creştinismul este tocmai asigurarea că da, e posibilă. E posi­bil să se şteargă greşelile din trecut. Totul e să vrei, să vrei cu inten­sitate, să vrei cu lacrima sufletului şi a inimii, cu efortul voinţei şi cu hotărârea minţii.

    Când Mântuitorul era răstignit între doi tâlhari, unul s-a rugat de iertare şi Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Pe loc deci. Şi cine ştie câte răutăţi nu va fi făcut acela, ce criminal va fi fost! Dar s-a pocăit în momentul ultim şi Mântuitorul L-a iertat.

    Aşadar, e posibil să ne îndreptăm greşelile. E posibil să facem ca faptele să nu mai fi, fost. Vă daţi seama ce lucru extraordinar este acesta? Să desfiinţezi un trecut care te ruşinează! Desfiinţarea se face prin pocăinţă, iar rezultatul e iertarea.

    Iertarea e marea noutate a religiilor. Ea e diferită de la o religie la alta, dar e prezentă în toate. În unele greşelile se iartă după expieri îndelungi, cum e în budism. În creştinism intensitatea pocăinţei înlocuieşte timpul expierii,adică al ispășirii.

    În Pateric se spune că, de ar vrea omul, adică de ar vrea să se întoarcă în sine cu hotărârea de a se îndrepta, „de dimineaţa până seara poate ajunge la măsură dumnezeiască”. Poate ajunge la măsură dumnezeiască chiar după ce a fost plin de păcate. Mântuitorul Însuşi ne asigură că „e mai multă bucurie în cer când un păcătos se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

    Am citit undeva o parabolă: Se povestea că o mamă avea un băiat foarte silitor, student la Universitate, de unde-i aducea cele mai frumoase rezultate. A venit un război şi băiatul a fost chemat să plece pe front.

    Fiindcă era un om integru, s-a dovedit a fi un erou. Şi-a dat viaţa pentru patrie. Mamei i s-au trimis veşti despre eroismul său şi felicitări pentru creşterea bună dată băiatului. Mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul, în vis, ca să-l mai vadă. O singură dată. Rugăciunea i-a fost ascultată şi i s-a promis că îi va fi trimis, putând să retrăiască împreună cinci minute din viaţa lor trecută.

    A fost însă întrebată: Gândeşte-te bine, care cinci minute din viaţa lui şi a ta le alegi, pen­tru aceasta? El va veni să retrăiţi împreună acele minute pe care le alegi acum. Gândeşte-te bine. Vrei să vină ca student la universitate, cu frumoasele rezutate care te bucurau atâta? Va fi fost aceea bucuria ta cea mai mare şi ai vrea s-o repeţi? Vrei poate să-ţi vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele coman­danţilor lui, înainte de a muri şi aureolat de eroism?

    Femeia a stat şi s-a gândit şi a răspuns: Nu! Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrăi cinci minute, aş vrea ca ele să fie din copilăria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era în grădină şi a făcut o greşeală. Când am ieşit din casă şi am văzut greşeala pe care a făcut-o şi eram gata să-l pedepsesc, a alergat către mine plângând şi mi-a cerut iertare. Dar a făcut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a supărat, încât nu numai că l-am iertat, dar minutele acelea au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Pe acelea nu pot să le uit şi dacă e posibil, pe acelea, aş vrea să le retrăiesc.

    Tot aşa se bucură Dumnezeu de cel care se întoarce de la calea cea greşită, cerându-şi iertare. Dumnezeu îl restaurează atunci în starea de la început şi numai acest moment îl ţine minte. De acesta se bucură. Şi de cel ce se căieşte de greşelile săvârşite, se bucură mai mult decât de ceilalţi care sunt drepţi în toate zilele vieţii lor.

    Poate că şi acest înţeles e ascuns în acea Fericire care spune: „Feri­ciţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi”. Fericiţi cei care storc lacrima părerii de rău pentru păcatele lor!

    Se zice că Dumnezeu a trimis odată pe un înger pe pământ şi i-a spus: „Îngere, du-te pe pământ, umblă pe unde vrei şi cât vrei şi găseşte-mi cel mai preţios lucru pe care vei crede tu că Mi-l poţi aduce, din cele care există pe pământ”. Şi a umblat îngerul prin multe locuri şi multă vreme, cu multă atenţie şi cu multă băgare de seamă. Trebuia să aleagă un lucru care să-I placă lui Dumnezeu, aşa că nu era lucru de glumă. Într-un fel, trebuia să treacă şi el un exa­men în faţa lui Dumnezeu, asupra capacităţii lui de discernere.

    Era pus în situaţia de a arbitra între valori şi de a lua decizia cea mai bună. A nimerit într-un loc unde era în toi un război şi unde un om murise la datorie. Lăsase în urmă o familie, lăsase idealuri, lăsase planuri acasă, dar a înţeles să-şi dea viaţa pentru patrie .

    Îngerul s-a apropiat de el şi a cules o boabă din sângele lui şi şi-a spus: „Sacrificiul acesta trebuie să fie consi­derat de Dumnezeu drept cel mai mare”. S-a dus la Dumnezeu şi a luat Dumnezeu picătura de sânge şi a spus: „Într-adevăr, într-adevăr ceea ce Mi-ai adus e un lucru extraordinar, un lucru mare. Dar poate că nu e cel mai mare. Eu ziceam de cel mai mare. Mai du-te, mai umblă, mai plimbă-te, mai vezi, mai caută”.

    Şi s-a dus îngerul din nou şi la un moment dat, a nimerit într-un spital. Acolo era pe moarte o soră de caritate care a îngrijit un bolnav, având o boală infecţioasă, din care cauză nimeni nu voia să îngrijească de dânsul. Ea însă s-a sacrificat îngrijind bolnavul acela, ştiind că se va molipsi şi ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a îmbolnăvit şi acum era pe moarte. Îngerul şi-a zis: ,Acest sacrificiu trebuie să fie cel mai mare”. Şi i-a luat ultima răsuflare, înainte de a muri şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi i-a spus Dumnezeu: „Îngere, te-ai gândit bine. E mare într-adevăr sacrificiul pe care l-a făcut infirmiera pentru aproapele ei. Şi-a dat viaţa pentru el. Dar poate există şi altceva. Poate există şi ceva mai mare. Ia mai du-te”.

    Şi a venit îngerul iarăşi pe pământ şi a dat de, un bandit, un mare hoţ, un om fărădelege şi fără Dumnezeu, un om fără nici o normă morală, un om gata la toate relele, fără conştiinţă, care tocmai se hotărâse să se ducă să prade o familie de creştini. Se înarmase cu toate uneltele care îi trebuiau pentru furtul pe care şi-l propusese. Aştepta să se înnopteze.

    Când s-a înnoptat, s-a dus spre casa celor pe care era gata chiar să-i ucidă, numai să-şi ajungă scopul. Dar, înainte de a intra în casă, s-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă acolo. Şi ce-a văzut înăuntru? A văzut o femeie care tocmai îşi culca pruncul. Îşi făcuse rugă­ciunea, făcea semnul crucii deasupra pruncului şi era gata să-l adoarmă.

    În clipa aceea hoţul şi-a adus aminte de mama lui, care tot aşa făcea şi cu dânsul când era mic şi un val de remuşcare l-a cuprins dintr-o dată. Parcă s-ar fi întors sufletul înapoi într-însul. S-a gândit la nelegiuirea pe care voia s-o facă. S-a gândit la toate nelegiuirile pe care le făcuse până atunci şi impresionat de cuminţenia pe care o văzuse în casă, de seninătatea pe care o citise pe chipul copilului şi îngrozit de fapta pe care era gata s-o comită, i-a scăpat o lacrimă.

    Văzând-o, îngerul şi-a zis: „Aceasta trebuie să fie”. A luat lacrima şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis: „Aceasta este. Ai găsit-o. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de întoarcere a celui ce părea pierdut pentru totdeauna”.

    Prin pocăinţă se intră – şi numai prin ea – în Împărăţia Cerurilor, pe care Mântuitorul, încă de la începutul propovăduirii Sale, o anunţa ca fiind foarte aproape. Cât de aproape? Mântuitorul o descoperă într-adevăr foarte aproape, în sufletele noastre, în inte­riorul nostru. „Împărăţia Cerurilor este în voi” (Lc. 17, 21), înlăuntrul vostru.

    Curăţiţi acest interior şi va deveni împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia Cerurilor nu e în afară. Nu e vreo aşezare omenească, nu e vreo aşezare teritorială, socială, nu e vreo aşezare de orice fel, undeva peste mări şi ţări. Împărăţia lui Dumnezeu e stare de spirit şi anume stare de puritate, stare de curăţie. Împărăţia Cerurilor e în noi. „Împărăţia Cerurilor, spune Sfântul Pavel (Romani 14, 17), nu e nici mâncare, nici băutură, ci sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.

    Împărăţia Cerurilor e atunci când trăieşti în dreptate şi iubire, când dreptatea şi iubirea sunt legile tale de căpetenie. Împărăţia lui Dumnezeu este atunci când te afli în pace. Ce înseamnă acest „a fi în pace”? Înseamnă a fi dincolo de orice contradicţie.

    Când nu mai trăieşti în contradicţii interioare, când ai trecut dincolo de lupta contrariilor din tine. Atunci eşti în pace. Şi fără îndoială că, dacă trăieşti în sfinţenie şi în pacea duhului, în pacea inimii, atunci vei avea parte de ceea ce spune Sfântul Pavel, de „bucuria în Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt va sălăşlui în tine.

    Aceasta este de fapt definiţia a ceea ce se numeşte înduhovnicire. Înduhovnicire înseamnă primirea în tine a Duhului Sfânt care dă bucurie. Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt din secolul trecut, saluta pe toţi creştinii pe care-i întâlnea cu: „Bucuria mea”… .

    Împărăţia Cerurilor e în noi. Dar dacă Împărăţia Cerurilor e în noi, cu cât mai multe împărăţii ale cerurilor ar fi în oameni, cu atât mai mult s-ar transforma şi lumea toată într-o mare împărăţie a cerurilor.

    Credinţa şi faptele bune duc la mântuire, nu faptul că se crede cineva ales. Tu trebuie să alegi şi anume să alegi faptele care cul­tivă dragostea, comuniunea, nu separarea şi nu ura îndreptată împotriva celor ce nu sunt ca tine, cum fac sectanţii,înlocuitorii de azi ei jidanilor,prin comportament si fapte.Avertismentul Sfântului Ioan Botezătorul este clar: Degeaba vă declaraţi voi pocăiţi, degeaba vă botezaţi, dacă nu faceţi faptele pocăinţei. Declaraţia singură este nulă.

    Să împlinim aşadar rânduiala dumnezeiască şi să răspundem la chemarea cu care şi-a început Mântuitorul propovăduirea: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Să ne îngrijim să fim în ea. Ea nu e departe. E în interiorul nostru.

    Cămara sufle­tului nostru este Împărăţia lui Dumnezeu.

     

    - Advertisement -
    - Advertisement -

    Latest News

    Încă trei români au murit din cauza coronavirusului. Bilanțul ajunge la 37 de cazuri.

    E vorba de un bărbat,  39 ani, jud Ialomița. S-au recoltat probe pentru COVID 19 în...

    Viluța Mihaiela Brătfălean: Ne prăbușim, dar nu din cauza pandemiei, ci din cauza lipsei noastre de curaj, din cauza ipocriziei, a minciunii ancestrale și...

    Vremuri de restriște și pentru breasla jurnaliștilor, mai ales că orizontul e colorat doar într-un închis negru, pandemic, iar în...

    VIDEO: Daniel Suciu a donat în Sg. Băi 200 de măști, 50 de vizete și pachete cu alimente pentru vârstnici

    În acțiunea de împărțire a materialelor de protecție în Sg. Băi către personalul sanitar, polițiști sau vânzătoare, deputatul Daniel Suciu a...

    30: România începe să își numere morții

    România își numără morții! Un bărbat de 74 de ani din județul Hunedoara a murit din cauza infectării cu coronavirus.

    29 de decese sunt raportate până la această oră din cauaza infectării cu COVID 19

    Toate aceste decese au fost raportate către INSP din teritoriu în cursul nopții și în această dimineață. Toate persoanele decedate sunt...
    - Advertisement -

    More Articles Like This

    - Advertisement -