FOTO-REPORTAJ: Vara doar oile sunt albe sau fals tratat despre armată și avioane

FOTO-REPORTAJ: Vara doar oile sunt albe sau fals tratat despre armată și avioane


Dacă vrei să înțelegi cu adevărat Bistrița la cei 754 de ani de existență sărbătoriți pe 16 iulie, dar cu bairamul mutat prin august, uită-te foarte bine în jurul tău! Dacă, totuși, vei dori să vezi și ceea ce nu se vede de la primul contact, atunci vino cu mine în locuri mai puțin umblate, dar foarte locuite, nu neapărat și locuibile, dar știți cum e când vorbești de gustul omului… Astăzi vom afla despre pădurea Ghinzii și blocurile ei, armata cu bieții ei căluți de lemn dar și despre oile care pasc pârtia de pe dealul Cocoșului.

  1. Pădurea, copacii și vilele-blocuri

Pentru a nu urca dealul Ghinzii pe sistem mineralizat, vorba verzilor bistrițeni, am luat-o, așa, puțin câte puțin, prin pâlcul de pădure aflat deasupra vechiului cimitir evreiesc, un copac aici, unul mai încolo. Rărita bine, pădurea respira un aer amnezic, cu gust de plastic și alte mirosuri moderne, decupate parcă din cimentul ce agresează tot mai evident verdele. Tura prin pădurice e scurtă, nu ea este tema mea de astăzi, cobor pe prundișul unei ulițe scurte și plină de corcoduși, după care, părăsesc asfaltul și intru pe un alt dum, neasfaltat dar plin de bune intenții. Plin de bune intenții dar și de case! Sigur, sintagma case e folosită eufemistic, că nici nu poate fi vorba de case, cel puțin, în mai multe cazuri, asta pentru că, dacă vrei să privești în zare, vorba cântecului ” spre liberare”, nu vezi zarea, orizontul care, de la înălțimea vilei respective, nu e deloc roșu. E un fel de mini-bloc, ceva foarte eclectic, uriaș, semn că ” banii vorbesc” și că sufletul are într-adevăr doar 24 de grame. Pe strada Aerodromului, eheee, stradă doar cu numele, că asfaltul mai așteaptă să se întindă, nevoile sunt mari, precum unele vile, dar spre capătul ei, urbanismul ”feroce” iese tot mai tare în față: un mini-cartier rezidențial a răsărit la câțiva pași de fostul poligon militar. Aici, zău așa, nu mai e cazul să vină cercetașii și să cânte aia cu ”avem o casă mică, așa și așa”. Aici casele sunt mari și tot mai multe, prea multe pentru gustul meu.

  1. Drumul spre victorie sau unde e armata de altă dată?

Doar câțiva pași despart prezentul capitalist de trecutul socialist al armatei noastre populare. Doar câțiva pași și un nou drum care a împărțit conform unui algoritm necunoscut fostul poligon de tragere cu arma din dotare. Acum, doar vacile ieșite vesele pe imașul care în dedesupturile lui ascunde, poate, mii de vârfuri de cartușe, vă ziceam doar că vacile, ele, mai trag niște vânturi. În rest, e precum la fostele privatizări din anii 90: haos, dezordine și amintiri mai mult sau mai puțin frumoase pentru sutele de mii de recruți ce s-au jucat de-a războiul pe aceste locuri. Aici se executau aplicațiile, tragerile de zi sau de noapte, o lume a soldaților și ”apeviștilor”, o lume îmbrăcată în verde și, din care, acum, nu a mai rămas aproape nimic. Pe o poartă de sârmă ghimpată pe care scrie ” Accesul interzis”, zac în uitare machetele unor tancuri dar și un elicopter de care nu își mai amintește nimeni. Interzis sau nu, oricum santinelele au plecat demult, acum și aici, intri și pleci când vrei. La câteva sute de metri distanță, turnul de observație al poligonului, învelit și el în uitare, distrugere, turn care multe ar putea povesti dacă ar putea vorbi. Am urcat și eu, iar în centrul de comandă ”HQ” , adică, head quartier, mai găsesc o hîrtie deasupra unui întrerupător: lumina arde de la, până la, responsabil SSC, adică sergent de serviciu pe companie, un fel de combinație NATO cu armata noastră populară. Și, pentru că nu mai putem da tonul la cântec: ” Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de împlinit”, hop și noi pe drumul de costișe ce duce la pîrtia domnului deal al Cocoșului.

 

  1. Armata cu caii ei de lemn și pârtia cu oile ei sclipitoare

Așadar, pe drumul de costișe ce duce la pârtie și va duce, peste ceva timp și spațiu și la Aqualand, avem două margini: una e marcată de pista aerodrumului civil, cealaltă de încă niște ruine ale fostului poligon, dar, mai ales de câinii de la stânele din apropierea pârtiei de schi de pe dealul Cocoșului. Pentru că, noi nu am reușit să îl vedem pe ” Zdreanță, cel cu ochii de faianță”, câinii cei mari și cam zdrențăroși ai stânei cu pricina, par rezervați, latră de la distanță, după care își văd mai departe de treburile lor ciobănești.

Printre stâlpii de susținere ai instalației de transport a schiorilor spre zări de zăpadă pline, acum pasc oile, singurele pete albe în această mare de verde de iulie. Nimic altceva, așa că fac un salt în viitor pentru a vedea Aqualandul unde ne vom bălăci cu mult drag, după care revin în prezentul cel cu oi, capre, câini și steagurile vesele ale pârtiei ce flutură în soarele de iulie.

În loc de epilog

Vecin cu pârtia, aerodromul ”Bistrița” este liniștit. Doar un avion de mici dimensiuni face o tură de pistă, după care se întoarce cuminte în fața hangarului. ”Idilicul” tablou din care lipsesc steagurile zdențuite din vârfirile catargelor ce străjuiesc pista de iarbă, este întregit de un fost avion, un IAR cum li se spunea, fără aripi, și, care îmi amintește, nu știu de ce, de tentativa de fugă a țărăniștilor în 1947 de la Tămădău. Cum din avion nu mai coboară bieții fruntași ai PNȚCD, flancați de vașnicii reprezentanți ai Securității și Miliției noastre populare, plecăm spre alte zări, adică spre Bistrița, depășiți fiind de Jeepane, vreo două la număr, dar și de alte mașini ce străbat zona. O altă zonă, una cât se poate de interesantă, cu alte vile dar și cu drumuri private și pe care, afli, că accesul este interzis.

Dar despre drumurile private și interzise ale Bistriței, într-un episod viitor.

Categoria: REPORTAJ