FEȚELE TĂCERII: AUGUSTIN BUZURA a plecat să scrie în altă parte

FEȚELE TĂCERII: AUGUSTIN BUZURA a plecat să scrie în altă parte

Augustin Buzura, în vârstă de 78 de ani, a murit în această  seară. Psihiatru, prozator şi eseist român contemporan,  Augustin Buzuara era din 1992 este membru titular al Academiei Române. A fost preşedintele ICR între 2003-2005 şi director al revistei Cultura.

 

Informaţia a fost confirmată de academicianul Eugen Simion, într-o intervenţie telefonică la emisiunea La ordinea zilei, de la Antena 3. „Buzura a făcut să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Romanele lui Buzura au fost citite, căutate, reeditate, consultate în zeci de mii de exemplare pentru că oamenii vedeau acolo că el încearcă să spună adevărul. Un prozator în linia lui Slavici şi Rebreanu. Nu avea o frază strălucitoare, uşoară. Era greoaie dar gravă, nu zbura deasupra frazelor limbajul lui, ci căuta ceva în interiorul lucrurilor. Pierderea lui e uriaşă pentru literatura noastră”, a spus Eugen Simion, la Antena 3.

 

Augustin Buzura a renunţat la medicină pentru Literatură

Augustin Buzura a urmat cursurile pre-universitare la Liceul “Gheorghe Şincai”. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj (1958-1964). A renunţat la profesia de medic psihiatru şi s-a dedicat literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conştiinţei umane se vor regăsi în romanele sale. A debutat cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranţe în 1963. Începând din 1963, a publicat volume precum „Capul Bunei Speranţe“ (1963), „Absenţii“ (1970), „Feţele tăcerii“ (1974), „Refugii“ (1984), „Recviem pentru nebuni şi bestii“ (1999) sau „Raport asupra singurătăţii“ (2009). Augustin Buzura a scris în romanele sale din tinereţe despre drama intelectualului care intră în conflict cu sistemul comunist din lumea academică („Orgolii”, „Refugii”). În aceste romane experimentează din punct de vedere narativ procedeul fluxului conştiinţei. Următoarele romane au fost mai simple din punctul de vedere narativ, scrise la persoana a treia. A construit eroi hermeneuţi care doresc să reconstituie evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum ar fi cooperativizarea forţată şi fenomenul partizanilor şi a rezistenţei armate din munţi, revolta minerilor din Valea Jiului şi represiunea care a urmat după aceasta. Buzura a continuat tematica romancierilor din „obsedantul deceniu” având la dispoziţie informaţii mai variate, pe care le culegea uneori intervievând pe cei implicaţi în evenimente, ca un veritabil sociolog. Poate şi din această cauză romancierul a fost unul dintre cei mai cenzuraţi în acea epocă, luptându-se cu cenzorii pentru fiecare frază.

 

A scris scenariul la filmul „Pădureanca”

Mai multe producţii cinematografice şi de televiziune au fost realizate pe scenarii de Augustin Buzura: printre care „Orgolii” (1981, regia Manole Marcus, după romanul omonim), „Pădureanca” (1987, regia Nicolae Mărgineanu, după o nuvelă de Ioan Slavici), „Undeva în Est” (1991, regia Nicolae Mărgineanu, după romanul „Feţele tăcerii”). A fost redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 a devenit preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, apoi a devenit preşedinte al Institutului Cultural Român. A devenit şi directorul revistei Cultura.

Vă redăm fragmente dintr-un interviu biografic cu Augustin Buzura, publicat în Weekend Adevărul.

„Cele mai negre zile din viaţa mea“

Înainte să mergeţi la facultate, aţi făcut mai multe meserii: inspector statistician, educator, agricultor, ajutor de artificier în mină, şeful pieţei de alimente din Baia Mare, îngrijitor la circ. Corect. Am început cu circul Krateyl, care căuta îngrijitori de animale. Circul se afla la Baia Mare, avea menajeria amplasată lângă şcoală şi avea nevoie de o persoană care să hrănească animalele. Mie cel mai teamă îmi era de crocodil. De-ăsta mi-era frică, nu-mi plăcea mutra lui. Ziua eram la animale, iar seara umblam cu o reclamă prin oraş. Adică „Lume, lume!“? Nu. Erau două postere prinse în faţă şi-n spate pe care scria: „Circul Krateyl prezintă programul în piaţă la ora…“ Un pitic de la circ purta sandviciul ăsta, iar eu îl păzeam să nu se agaţe copiii de el, pentru că era prea mic. Obiceiul măgarului Mergeaţi cu piticul pe stradă? Era şi a doua variantă: umblam pe o platformă mică, trasă de un ponei şi de un măgar. Eu cu piticul nu ne vedeam, pentru că era o construcţie-reclamă din carton. Îmi amintesc că, odată, pe când mergeam cu această instalaţie pe stradă, am văzut-o pe mama, care venise de la ţară să-mi aducă de mâncare. Am oprit în faţa ei, dar nu m-am descoperit, că mă bătea de nu mă vedeam. Ea mă trimisese să învăţ, iar eu umblam cu circul. M-am dus, pe urmă, la circ să predau echipamentul. V-aţi dat demisia? Nu. Doar pentru seara aceea. Dar şeful meu de-acolo nu mi-a dat voie. Aşa că m-am întors cu platforma în oraş, dar eu nu ştiam obiceiul măgarului, care răcnea de înnebunea când era în apropiere de circ. Culmea e că mama şi directorul erau chiar la uşa şcolii. Aţi fost deconspirat de măgar. Directorul a început să mă apostrofeze: „Unde vrei să dai admitere? La circ sau la o şcoală serioasă?“. Mama îl stârnea, că aşa-mi trebuie, că e ruşinată de situaţia în care mă găseşte. Ce-aţi făcut apoi? Am fost la piaţa de alimente, dar de unde m-au dat afară după doar o lună. Ţăranii aduceau alimente în piaţă, iar eu trebuia să fac, ochiometric, o evaluare: câtă brânză, câtă slănină, câtă ceapă e în fiecare zi. Şi asta comparam cu comerţul socialist, organizat, care trebuia să fie mai bun decât cel din piaţă. După două-trei săptămâni, mi-am cam dat seama de cantităţi, le scriam din burtă şi mă duceam la film. Şeful meu m-a prins chiar în sala de cinema. Apoi? M-am dus în mină. Acolo era groaznic. Acolo am petrecut cele mai negre zile din viaţa mea. M-au repartizat într-o brigadă în care lucrau foşti puşcăriaşi. Un salariu de director era de 600 de lei, iar ăştia câştigau 3-4.000 de lei. Dar trişau. Minereu cu sânge în brigada „I.V. Stalin“ Cum trişau? Pentru a evita silicoza, pe lângă sfredelul care intra în rocă, era montată şi o ţeavă cu apă care uda roca înainte. Dar nu se mai putea înainta atât de repede, deci minereul extras era mai puţin. Atunci era nebunia cu stahanoviştii care lucrau în contul anului viitor. Eu am intrat în brigada „I.V. Stalin“, la încărcat vagoneţii. Dar nu mă lăsau să încarc, că era peste puterile mele. Mă puneau să păzesc intrarea galeriei, să nu vină controlul. N-am putut face faţă la ritmul respectiv, aşa că m-au expe¬diat la purtat explozoare, adică sârmele care duc focul spre dinamita prinsă în rocă. Meseria se numea ajutor de artificier. După ce se monta totul, cineva striga: „Arde!“. Şi ne-ascundeam într-o zonă unde nu ajungea explozia. Când auzeau că arde, era prăpăd. Am văzut toate chipurile morţii când auzeam că arde. Erau accidente? Cele mai multe accidente erau din cauza „copturilor“, adică pungi de minereu cu aer deasupra. Alea îţi puteau cădea în cap. Când am ajuns acolo, tocmai căzuse o „coptură“ peste un miner, i-a prins un picior, iar acesta a pus mâna pe secure şi şi-a tăiat piciorul ca să poată scăpa cu viaţă. Se cam murea. De aceea îi spuneam „minereu cu sânge“, pentru că ieşeau din mină vagonetul şi mortul deasupra. Era groaznic. După ce am plecat de aici, m-au trimis educator-pedagog la şcoala profesională minieră. Acolo îl mai înlocuiam pe profesorul de tehnologie a materialelor, care avea tot felul de şedinţe de partid – ştiam cum se fac balamale, lacăte etc. Cu Papa Ioan Paul al II-lea Aţi fost învăţător în localitatea Valea Neagră apoi. Cum era acolo? La noi în Maramureş nu există timpi morţi în care să nu lucrezi. Trebuie să-ţi câştigi pita. Acolo m-am dus învăţător. Valea Neagră se află între munţi. Doar trei ore pe zi vedeam soarele, atât. Copiii de-acolo fumau, făceau pipi în clasă, era ceva înspământător. Era un sat de muncitori forestieri. Ăştia stăteau pe munte două săptămâni, iar a treia săptămână beau tot ce se găsea prin cele două crâşme din sat. Călcai noaptea, când te întorceai acasă, pe beţivi adormiţi la marginea drumului. „Acuma bei cu mine!“ Aşa a pornit Asociaţia „Sugativa“? Într-o seară, m-am întâlnit cu tatăl unui copil la magazinul alimentar din sat. A scos un cuţit destul de înspăimântător, l-a înfipt în butoi şi mi-a zis: „Tare bine-mi înveţi copiii. Acuma bei cu mine!“. M-am speriat îngrozitor, dar m-am împrietenit cu el până la urmă. La primărie, era unul mai tânăr, care făcuse un „comitet“ de cinci-şase persoane, cu care mergea la proprietarii de gatere (n.r. – ferăstrău) spunându-le că le naţionalizează gaterul sau pământul, că îi înscrie în colectiv. Ca să-i dea băutură. La două săptămâni, se întrunea „comitetul“, asta era „Sugativa“. „Trăiam ca un animal prin munţii ăia“ Până când aţi stat acolo? Până într-o primăvară. Au fost inundaţii mari, care au acoperit ieşirea din localitate. Am rămas izolaţi, trăiam cu cartofi copţi. Trebuia să treci un munte ca să ieşi din sat, dar asta era periculos din cauza lupilor şi a urşilor. M-au învăţat doi copii să schimb cursul apei şi să prind păstrăvi cu mâna. După ce s-au retras apele, a venit mama să mă vadă. Arătam înspăimântător. Când m-a văzut în halul acela mi-a spus: „Vii acasă şi te pui pe carte“. Trăiam ca un animal prin munţii ăia. Nu vorbesc că eram tăietor de lemne, ca să mai fac rost de bani. Mai mergeam şi cu alfabetizarea. Dracu’ avea chef de alfabetizare în vârful muntelui sau pe şantiere, dar eram obligaţi. Aţi mers la Medicină. Am învăţat şi am intrat la Medicină, unde era o competiţie imensă. În facultate, mi-a fost foarte greu să schimb ritmul, pentru că aveam o grupă teribil de bună. Dacă studentul cel mai bun dintre noi primea nota 10 fără eminenţă, pe noi profesorul ne pica! A trebuit toată facultatea să am peste 8,50, ca să am bursă. Mai făceam rost de bani făcând desenele de la anatomie şi de la histologie pentru colegi. „Să las naibii literatura şi să mă ţin de Medicină!“ E un moment anume în care aţi luat pixul în mână? Primul moment, dacă e pe cinstite, a fost în clasa a II-a. În şcoală, se organizau tot soiul de spectacole cu scenete foarte primitive şi, pentru că mă enerva simplitatea lor, am scris şi eu una. S-a pus în scenă? Sigur că da. Decisiv a fost însă în anul III de facultate. Eram obsedat de ideea de a scrie. Citeam de-nnebuneam. Eram toată ziua la Biblioteca Universitară. Mi-am spus că trebuie să scriu o proză, să mă duc la cenaclu, să mă fac de râs şi să las odată naibii literatura ca să mă ţin după aceea serios de Medicină! Mă mai înscrisesem şi la cercul de psihopatologie literară, condus de profesoara mea de psihiatrie. Aproape învăţasem pe de rost piese de Shakespeare – el a descris cu sute de ani înainte demenţa senilă, în „Regele Lear“, sau psihastenia, în „Hamlet“. „Mergeţi, că e Blaga! E mare!“ Care-a fost rezultatul acestei încercări? Păi, am mers la redacţia „Tribuna“, care m-a publicat. Ăsta a fost ghinionul (râde). De-atunci am mers aşa, pe trei direcţii. Augustin Buzura şi scriitorul Kjell Espmark, preşedintele Comitetului Nobel În scurt timp, aţi devenit un autor foarte cunoscut. Nu era greu să fii celebru pe vremea aceea. Era colecţia „Luceafărul“ a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, unde publicau tinerii scriitori. Dacă apăreai în colecţia aceea, era un semn că ai talent. Acolo a apărut, în proză, şi Nicolae Velea, cu nişte nuvele strălucite. Pe de altă parte, ca să scrii despre Rebreanu, trebuia să-l înjuri de mama focului pentru a intra în circuit. Noi, de pildă, ca studenţi, adunam din reviste vechi poeziile lui Blaga, pentru că nu le găseam în bibliotecă. Dar l-aţi cunoscut pe Blaga? Eraţi la Cluj în acei ani. Da. Eram student în anul IV şi făceam practică la clinica în care era internat Blaga. El era la salonul 13. Ne-a interzis profesorul să mergem pe coridorul acela, dar eu le spuneam tuturor colegilor: „E Blaga acolo!“. Înainte de a-l vedea în clinică, mergeam la cofetăria unde-şi bea el cafeaua împreună cu doi doctori. Ne bucuram şi noi că e Blaga acolo. El era destul de singur – majoritatea celor care-au scris amintiri despre Blaga din acea perioadă sunt nişte perfizi, pentru că atunci fugeau de el pe stradă. Mult mai accesibil şi foarte comunicativ era Ion Agârbiceanu. În dimineaţa în care a murit, Blaga a fost dus la capela clinicii. Nu erau acolo decât soţia lui şi Dorli, fiica sa. Eu o ţineam una şi bună spunându-le studenţilor: „Mergeţi, că e Blaga! E mare!“. Chiar făcusem rost de o maşină, care să ne ducă la Lancrăm, la înmormântare. Buzura, în beciurile Securităţii Aţi fost? Nu, pentru că dimineaţa, pe la 4.00, a venit un securist care m-a luat din pat, m-a pus să mă îmbrac şi mi-a spus să-l urmez, că e de la Cadre. „Poate te-ai angajat azi-noapte, că-i cunosc pe cei de la Cadre“, i-am răspuns. „Dacă nu vii, te duc pe sus.“ Mi-am avertizat colegul de apartament: „Strânge-mi cârpele, pentru că o să vină mama să le ia“. Eram convins că nu mă voi mai întoarce. M-au dus la subsolul Securităţii: pereţi de cărămidă, o masă, două scaune, pentru mine şi pentru securist, două reflectoare îndreptate către mine şi toată ziua tot felul de întrebări. Dar nimic despre Blaga sau despre Lancrăm. Apoi mi-au dat drumul. Spuneaţi că aţi avut 56 de turnători, care vă tot inventau păcate. Ce spuneau? Tot ce putea fi mai murdar, mai imposibil şi tot ce le asigura continuitate turnătorilor în munca lor. Ca să dau un mic exemplu, îmi atribuiau amoruri cu o femeie pe care am cunoscut-o după cinci ani. Au fost şi întâmplări ridicole. Cărţile mele se vindeau foarte bine. Uneori, le puneau în pachet cu operele lui Ceauşescu şi te obligau să cumperi tot pachetul. Era atunci un securist care se recomanda Augustin Buzura, dădea autografe pe cărţile mele, ca şi când aş fi fost eu, şi făcea amor cu femeile. Fata cu trabantul galben Păi, nu era cunoscută figura dumneavoastră? Doar nu citeau toate ţoapele revistele literare. Ştiau de nume, ştiau de cărţi. El minţea că e Augustin Buzura şi avea succes. Le dădea apoi numărul meu de telefon, iar eu primeam telefoane acasă: „Ştii, sunt fata cu ochii verzi“, „Sunt cea cu Trabantul galben“. Mai grav era când răspundea soţia mea. L-au prins însă, până la urmă, l-am văzut la Tribunal. 2002. Cu principele Radu, la lansarea unui CD despre Eminescu În ’71, când a început „revoluţia culturală“, aţi fost interzis. Perioada aceea lungă a fost groaznică: nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi întorceau spatele, nimeni nu-mi dădea vreo explicaţie. Realismul socialist era un şablon pe care trebuia să-l urmezi şi care se sfârşea întotdeauna cu romantismul revoluţionar. Ulei, făină şi Augustin Buzura, „Feţele tăcerii“ Aţi fost atacat şi în ziare şi reviste. Cum se repercuta asta? Te scoteau pentru o perioadă din lumea literară. Îţi pulverizau tirajul la o carte. De pildă, un roman de-al meu, „Feţele tăcerii“, după ce a fost interzis, pentru că se tipărise, l-au distribuit prin sate, la magazinele alimentare. Ulei, făină şi Augustin Buzura, „Feţele tăcerii“. Tot ce s-a câştigat era prin lupta asta măruntă pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare virgulă, pentru repunerea în circuit a unor nume importante pentru cultura noastră. Cum se desfăşura? Erau tehnici cu totul speciale cu cenzura. Mi-a ajutat enorm psihiatria ca să mă pot bate cu cenzorii. Trebuia să-i studiez personalitatea fiecărui cenzor: cum arată, ce păcate are, ce-i place, ce nu-i place. Ca la muzică, să ştii gama în care cânţi. Dacă era bătrân, era mai cult şi mai tolerant, pentru că mai avea puţin până la pensie. Dacă era tânăr, era catastrofă, pentru că voia să urce. Unul, de pildă, la 9.00 dimineaţa mă făcea troacă de porci: „Cum ai putut să scrii asta?“. Pe la 10.00,  lua o sticlă de vin din pupitru şi, după câteva pahare, devenea mai tolerant. Pe la 11.00-12.00 era în formă – atunci trăgeam cel mai tare –, iar pe la 14.00 era deja criţă. A doua zi, dimineaţa, o luam de la capăt.  Miraculoasa găină a lui Ilie Lazăr Ştim că vă documentaţi pe teren pentru volumele dumneavoastră. Am umblat, de pildă, prin munţi, până am aflat cam tot ce m-a interesat despre partizani. Când încă nu se ştia cum a murit Iuliu Maniu, i-am cunoscut pe doi securişti care l-au dus la groapă. Lucraseră la închisoarea din Sighet şi unul ajunsese şef de cinematograf, iar altul, la un poligon de tragere cu arma. Asta se întâmpla prin ’62. Ştiam că Maniu a murit în braţele lui Nicolae Carandino şi că ultimele lui cuvinte au fost: „Ce frumoasă femeie era Clara!“. Mi-a povestit unul că, la un moment dat, ducându-l într-un cearşaf, l-au scăpat în ploaie pe jos. Din câte am putut deduce, l-au dus la Cimitirul Săracilor, dar nu e sigur. Eu eram destul de apropiat de numele lui Maniu, pentru că zona noastră era cam ţărănistă. Îmi amintesc, la alegerile din 1946, campania electorală făcută de Ilie Lazăr. Pe el l-am întâlnit după ce a ieşit din închisoare, când a stat la soacra mea. Avea un soi de demnitate tâmpită: primea 400 şi ceva de lei, dar nu accepta să primească nimic mai mult de la nimeni. Pe banii aceia, şi-a cumpărat o găină. Soacră-mea băga sub găină câteva ouă, pentru că el nu voia să primească altfel, iar aşa era foarte mulţumit de „afacerea“ pe care o făcuse cu această găină (râde). Era o lume foarte interesantă. Dar de ce nu vă lăsau să locuiţi în Bucureşti? Am ajuns până la Ceauşescu să obţin acea aprobare. „Trebuiesc întărite oraşele cu tradiţie“, mi-a spus. Aveam o influenţă mare, iar la Cluj eram mai uşor de supravegheat. (Interviu de Laurenţiu Ungureanu, Sursa Weekend Adevărul)

Citeste mai mult: adev.ro/osvvsh

Categoria: EVENIMENT