Fântânița – vatră de legendă și mister: Gropile tătărești de la Horpoșa

Fântânița – vatră de legendă și mister: Gropile tătărești de la Horpoșa


Neștiute. Nestudiate. Neexplorate. E vorba de gropile tătărești din pădurea Horpoșa, satul Fântânița, comuna Miceștii de Câmpie. Gropile, 24 la număr, au fost descoperite în vara anului 1939, cu puțin timp înainte de declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale, cu ocazia unei excursii organizate cu elevii de la școala satului Fântânița de învățătorul Iacob Berbecar, zis ”Domnu”, fiu al satului.

Gropile de la marginea unui sat atestat în anul 1297!

Atestată în urmă cu aproape 800 de ani, localitatea Fântânița, acum sat aflat în componența comunei Miceștii de Câmpie, a aparținut principelului Gheorghe Rakoczi I, așa cum se arată în documente istorice din anul 1638-1639. Istoricii mai spus că Rakoczi I și-a stabilit aici curtea princiară pe la 1630, locul ales fiind chiar la intrarea în sat, dinspre Mincești, pe partea dreaptă. După 1700, adică la începutul secolului al XVIII-lea, Fântânița intră în proprietatea baronesei Susana Banffy, văduva contelui Adam Bethlen, după care, satul cu tot cu locuitorii lui devin bun al contelui Laszlo Teleki, asta până la 1918, an în care are loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României, sfârșitul primului război mondial, consființind dispariția în cimitirul istoriei a Imperiului Austro-Ungar.

Cine și cum au fost descoperite aceste gropi?

Ne spune Pompei Rus, locuitor al satului Fântânița: ” În vara anului 1939, învățătorul Iacob Berbecar, împreună cu un grup de elevi de la școala din sat: ” după cum scrie Maria Loghin în Monografia Satului Fântânița”, la marginea unui drum  ce trece prin pădure au descoperit 24 de gropi înșirate una după alta. La vremea respectivă, cele 24 de gropi aveau o adâncime de 5 chiar 6 metri, intrarea în aceste gropi făcându-se prin niște orificii cu diametrul de 65 de cm, lărgimea unei asemenea mici ”peșteri” fiind între 4 și 6 metri. Din câte se știe, gropile aveau forma de ulcior, cu gura strâmtă și cu baza tot mai largă: ” Pereții erau tencuiți cu argilă. La groapa cu numărul șase, spre răsărit, era deschisă baia mare, pentru argilă, loc de unde se aprovizionau și sătenii cu lut și arină pentru muruit pereții caselor sau chiar fațadele acestora. De-a lungul anilor, sătenii au tot luat argilă din aceste gropi, acestea au început să se surpe sau să se astupe, transformându-se în adevărate capcane pentru cei care doreau să le exploreze”, mai arată Pompei Rus.

El a mai apreciat că respectivele gropi comunicau una cu alta și că exista o ieșire înspre Bungard, acolo unde se găseau plantații de viță-de-vie: ” Aceste vechi locuri ascunse au existat cu siguranță și atestă faptul că aici au trăit oameni cu foarte mult timp în urmă, 800 de ani. Însăși denumirea pădurii Horpoșa, vine de la o veche familie care a trăit pe aceste locuri, fiind vorba de un cneaz bogat”.

Din câte se pare, cele 24 de ”mici peșteri”, au fost folosite de locuitorii acestei zone pentru a se ascunde din fața invaziei tătărești din anii 1241-1242 și care a pustiit Europa dar și foarte  multe localități din actualul județ Bistrița-Năsăud.

Despre invazia tătarilor în Transilvania: Din Suceava, prin Cârlibaba, spre Rodna și Bistrița

În luna martie 1241 prima coloană mongolă condusă de generalii Kadan şi Buri trec prin Podolia (Ucraina) intră în Moldova de Nord şi de aici trec în Transilvania prin trecătoarea „Cârlibaba” (Pasul Tătarilor). De la Pasul  Rotunda o parte din coloană trece în Maramureş iar cealaltă va urma cursul râului Someş în aval. Băştinaşii avertizaţi de ciobanii care locuiau în munţi, se vor retrage din satele lor punându-se la adăpost sub zidurile Cetăţii Rodnei, o veche fortificaţie militară condusă de saşi. Aceştia împreună cu românii (vlahii) nu vor aştepta asedierea fortăreţei ieşind în întâmpinarea mongolilor, ocupând mai multe poziţii de luptă şi apărare pe valea îngustă care asigura accesul spre localitatea lor. Condiţiile de teren şi valea mărginită de versanţi muntoşi abrupţi nu permiteau desfăşurarea cavaleriei mongole în largul ei. Datorită acestui avantaj, primul atac al tătarilor a fost respins. Căpeteniile mongole în situaţia creată recurg la o veche stratagemă de a lor simulând retragerea, creând impresia apărătorilor că sunt înfrânţi. Apărătorii plini de entuziasm îşi părăsesc poziţiile de luptă trecând la urmărirea inamicului, neglijând faptul că au lăsat cetatea neapărată. În acea zi de 31 martie 1241, fiind şi ziua Sfintelor Paşti, locuitorii Rodnei vor sărbători cele două evenimente cu mare bucurie stropite din belşug cu băutură.

Mongolii fiind regrupaţi într-un raion în adâncime vor declanşa un al doilea atac, la vederea acestora, localnicii intră în panică, mongolii nimicind cu mare uşurinţă oştenii din linia de apărare, pătrunzând în cetate aceştia decimează tot ce le-a ieşit în cale.

După terminarea acestui carnagiu cronicarii vremii consemnau: „în acea zi de Sfinte Paşti, păgânii mongoli au omorât cu săbiile lor 4000 de locuitori ai zonei, iar pristaldul (conducătorul) saşilor de frică s-a predat împreună cu alţi 600 de saşi rămaşi în viaţă aceştia fiind obligaţi de mongoli să le fie călăuze în drumul lor spre inima Transilvaniei”.

Conduşi de saşi, mongolii vor coborî pe râul Someş până în dreptul localităţii Ilva Mică de unde prin pasul Strâmba vor ajunge în dreptul localităţii Josenii Bârgăului, iar de aici vor lua drumul spre Bistriţa.

Saşii, nu se ştie cauza, nu au ales, în calitatea lor de călăuze, drumul cel mai lung şi ocolitor spre cetatea Bistriţei, ci au ales drumul cel mai scurt.

Documentele timpului arată că bistriţenii se aşteptau la această invazie a mongolilor dinspre Năsăud, având trimise iscoade în localitatea Dumitra. Marea surpriză a acestora a fost atunci când s-au pomenit cu ei, călăuziţi de saşii rodneni într-o poziţie neaşteptată, în lateralul apărării Cetăţii Bistriţei, care după un scurt asediu va fi cucerită pe data de 2 aprilie 1241. Strategia greşită a saşilor va aduce moartea a peste 6000 de creştini în ciuda luptei disperate purtate de cei doi comandanţi ai cetăţii Lentenk şi Hermann. În „Codexul Mănăstirii din Luxemburg” se găsesc menţiuni despre acest eveniment.

După cucerirea Cetăţii Bistriţei, trupele mongole s-au împrăştiat în tot podişul Transilvaniei, deschizând un front de atac de peste 100 de km.

O altă coloană se va îndrepta spre Cetatea Oradiei urmând itinerarul Dej – Gherla – Cluj – Turda – Câmpia Turzii – Huedin, în drumul lor semănând doar moarte şi nenorociri, toate aceste localităţi prin care aceştia au trecut au fost jefuite şi distruse.

O altă coloană a înaintat spre nord vest urmând itinerarul Dej – Gherla – Zalău – Tăşnad – Carei, după care au luat drumul spre cetatea Oradiei şi aceştia în drumul lor au trecut toate aceste localităţi prin foc şi sabie, iar jafurile săvârşite de ei vor băga în sperieţi populaţia locală. Nu au scăpat de la devastare nici ocnele de sare ale Dejului care au stat sub ocupaţia mongolă în perioada 2-11 aprilie 1241.

La începutul sec. al XIII-lea călugării ordinului iezuit al Augustinienilor Ieremiţi au fost primii misionari creştini care se vor stabili într-o formă organizată şi în localitatea Dej, aceştia consemnând în documentele lor despre urgia mongolă de pe Valea Someşului.

 

Categoria: EVENIMENT