Duios, banchizele treceau… Câmpiile de gheaţă ale Cociului!

Duios, banchizele treceau… Câmpiile de gheaţă ale Cociului!

Satul Cociu odihneşte pe malurile Someşului Mare, un râu prieten vara, cu multe coturi unde copiii se scaldă, aşa ca în vremurile când Ozana era cea frumos curgătoare iar Nică a Petrii se amuza copios furând cireşe. Someşul Mare e un râu cu multe sălcii, la umbra cărora, pescarii aşteaptă să agaţe în magicul cârlig vreun peşte uriaş, aşa cum doar în visele lor mai apar. Copii, începem compunerea…

O ceaţă grea, aproape lichidă ascunde dezastrul

Am ajuns la marginea satului Cociu undeva după orele 10:00, cumva, perpedes apostolorum, că biata maşină nu mai avea loc de gheaţă. O câmpie acoperită de banchize de gheaţă. Ai fi putut jura cu mâna pe Bilblie, că doar Dumnezeu se ocupă de minuni şi de ploi antepotop, că a plouat sau a nins cu bucăţi de gheaţă. Unele ceva mai mici, cât o bărcuţă ceva mai dezvoltată, altele cât o casă de vacanţă, iar ultimele , ultimele , da, adevărate cuirasate de gheaţă, lipseau doar tunurile. Peste tot şi toate, cădea, precum o haină grea, plină de apă pe nişte firavi umeri, o ceaţă grea, lăptoasă, ce ascundea acest peisaj terifiant, cumva îl proteja, deşi, cuirasatele au ajuns până în mijlocul câmpiei, la doi kilometri de albia Someşului Mare.

Albia Someşului Mare se deschie larg aici. Din apa rece, învolburată, rea şi sufocată încă de bucăţi de gheaţă, se ridică fuioarele de gheaţă. După viitură, peisajul pare coborît dintr-un film despre iarna rusească, Siberiada, poate, cu bucăţi de gheaţă ce tapiţează malurile rîului cel mare. Parcă, uite, uite, îi spun lui Marius, cameranul, au venit nişte constructori şi au pus gresie pe maluri, bucăţi uriaşe de gresie.  Pe mal, bucăţile de gheaţă au ieşit la soare, da, la soare precum focile pe banchize. Nici urmă de pinguini, doar, la vreo o sută de metri, un localnic şi o drujbă. Scobeşte în pereţii de gheaţă, scoate zeci de bucăţi de lemn pe care le face bucăţi. Lemn de foc. Or fi şi inundaţiile astea bune la ceva.

Apă şi foc, cer la mijloc.

Pe drumul ce duce la MHC ( cum nu ştiţi ce e MHC – Microhidrocentrală) un fel de Porţile de Fier, da în miniatură, pe drumul ce îşi face cu greu loc prin câmpia de gheaţă, vin doi bătrâni. Unul e ceva mai verde, mai la 70 de ani. Ţapăn, om adevărat, muncit. Vorbeşte mult şi ţine să ne explice că „ o asemenea pacoste, ioi, greu , că nimeni nu a văzut aşa ceva în ultimii 50 de ani… Da, da, zic, de-o jumătate de secol nu au mai dat gheţurile pe aici (… ) Da, nu-i bai domnule, toate-s vechi şi noi îs toate… Aş fi putut continua cu Tu te-ntreabă şi socoate, Ce e val, ca valul trece, dar la ce bun? Oamenii se uită în sus şi îi mulţumesc lui Doamne-Doamne că e bine. E bine şi aşa, da, chiar că e bine şi aşa, deşi, na, cu-o moarte toţi suntem datori, da, aşa printre gheţuri?

Gheaţa hămesită a mâncat MHC-ul

De după ceaţa aspră, acum precum un lapte ceva mai botezat  cu câteva E-uri la vreun grosse market, se iţeşte soarele. E trist şi gol, iar noi ajungem la graniţa dintre domeniul public şi cel privat: Noroi şi gheaţă, plus paznicul de rigoare. Întrebăm şi noi, dacă avem voie? Omul ne priveşte cu puţină repulsie dar şi cu ceva milă: Ce-or vrea şi amărâţii ăştia?  Vorbeşte la telefon cu bossul sau, mă rog, cu cineva mai mare ca el. NU cred că e  Loţi de la Comlorela, că ăştia au construit MHC-ul, investiţie mare, signore, 7 milioane de euro. La atâtea milioane de euro duse pe gheaţă, ce dracu mai contează nişte ziarişti, nişte oameni şi ei… Nu aveţi voie… Ştiam, îi răspund, dar chiar plecăm… nu am chef să mă cert cu nimeni… Nu poţi să pierzi o asemenea investiţie şi să vorbeşti frumos cu ziariştii, iar, Doamne, Jeepul nu zboară, unde să zboare prins între banchize, aici, aici în câmpia cu sloiuri de gheaţă a Cociului.

Plecăm cât vedem cu ochii. Cu ochii minţii care văd până la vară, atunci când această câmpie de gheaţă va fi o amară amintire, dar, no, iarna-i aici, vara-i departe. Abia suntem în februarie… cine ştie… Doamne-Doamne să nu aibă alte planuri… Cine ştie?

 

 

Categoria: EVENIMENT