Crin Triandafil Teodorescu: Frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii. Drumul spre cer e coborâre în umilință, iar cine se smerește, acela se va înălța!

Crin Triandafil Teodorescu: Frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii. Drumul spre cer e coborâre în umilință, iar cine se smerește, acela se va înălța!

Părintele dar și speologul Crin Triandafil Teodorescu a coborât sâmbătă, 1 iunie, în una din cele mai originale peșteri din România, părintele fiind și custode. Așa cum era de așteptat, textul este și el cât se poate de original, excellent scris, cu o simțire pe care doar la Crin Triandafil Teodrescu o găsești. Citiți pentru că merită!!!

Crin Triandafil Teodorescu:  ”Trec anii, și de-un timp, nu ”de ce intri în peșteră” e întrebarea, ci ”de ce ieși”. O simți îmbrățișându-te, sărutându-te încă din dreptul porții, cu respirația ei rece și umedă, înfiorătoare, emoționată. Și imediat după portal, în zona vestibulară, atunci îți trântește o frică mare în sânge, sub bolovanii ăia încleștați, sub care ți-e frică să respiri, când îți auzi inima bătându-ți în buricele degetelor, căci frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii, și drumul spre cer e coborâre în umilință, iar cine se smerește, acela se va înălța. Și te umilești, zdrobit de frică, de spaime, și simți duzini de îngeri bătându-ți din aripi pe la urechi, și te ridici și mergi mai departe, singur cu tot restul lumii alături. Din colțuri de galerii, umbre stranii se ițesc spre tine, cu degete de marmură neagră, sunete din alte lumi reverberează reci, și sub picioare apele se zbat, despletite, iele și năluci de-a valma. Instalezi capcanele pentru crustacee, și cobori mai adânc, spre inima în flăcări a pământului, și peștera se strecoară sub cizmele prea mari, ale lui Mihai (un număr prea mare, și asta poate însemna diferența între a te întoarce acasă întreg sau pe bucăți, să nu se mai repete, prostule, prostule! te cerți singur în gând, mai ales pentru că știi că te vei cățăra, simți). Afară a plouat ilogic, s-au revărsat pâraie, drumuri s-au scufundat sub noroi și toți te-au rugat să nu te duci ”lasă, nu acum, tu nu vezi ce ploi abisale, nu vezi?, dar tu știi, știi. Peștera asta e altfel, nu poate fi inundată decât într-un singur fel, și ”felul” ăsta nu s-a mai întâmplat din Pleistocen, iar azi e sâmbătă, nu e pleistocen.

Și acolo, jos, după ce-ai trecut de ”cuburile de zahăr”, torsionându-ți corpul în fisura de 25 de centimetri, după ce te cațeri să recuperezi de deasupra cotei de viitură un termometru/higrometru cu bateriile decedate, întorci capul și vezi galeria aia decolmatată de viiturile de primăvară, de douăj de ani te uiți la ea, și acum o vezi deschisă, ca o ușă uitată, și nu reziști, nu reziști, îți lași toate lucrurile la picioarele lui Alex, te deshami de toate să fii ușor ca pescărușul, îți faci o cruce-n patru colțuri și urci în ramonaj, susținându-ți corpul într-o creastă de șist fragilă, și-ți e frică, fiecare metru în sus e tot mai riscant, și știi că dacă-ți scapă o priză de sub degete ți-ai rupt picioarele, și i le-ai rupt și lui Alex, căci în adâncimile astea, în sectorul ăsta el n-a mai fost niciodată, și-ți spui că e ca în viață, când mori tu, mor în tine toți strămoșii tăi, sunt patru metri deja, încă unul, cinci, apoi șapte metri, zece, minutele se scurg agonizând, calculezi de sute de ori fiecare mișcare, ”ce prost am putut fi, trebuia să aduci hamul, și corzile, și ciocanul cu spituri”, și vezi galeria deschizându-se în fața ta, mai ai un metru de cățărat, și când ești gata să renunți simți sub degete o fisură, îți strecori palma și apoi strângi pumnul, și pumnul rămâne fixat în stâncă și te lași în greutatea lui și te balansezi spre galerie, și apoi ieși din ramonaj și pășești pe un nisip fin, aluvionar, din podul palmei se scurge un firișor dulce și te lingi, cu ochii sclipind de fericire, ești primul om care pășește aici de la facerea lumii încoace, și drept în fața ta, pe galeria corodată, vezi niște fosile de gastropode zâmbindu-ți de bun venit, și-i zici ”Galeria Victoria”, vreo 50 de metri de fisuri de coroziune aproape verticale, fiecare pas e o victorie și un dans de moarte, și știi că te vei întoarce să continui cățărarea, galeria promite mult, și strigă la tine să continui să urci, să riști mai mult, un tezaur plin de bogății de nedescris gata să fie jefuit, pe perete distingi un alb orbitor poate fi mondmilch, dar ar trebui să mai riști câțiva metri de cățărare fără asigurare, și te trezești din magie ca dintr-un somn dulce, te scuturi cu fior și cobori zece metri de verticală într-un sfert de oră, calculându-ți fiecare jumătate de gând, măsurând cu privirea de sute de ori și pipăind cu vârful cizmei prea mari fiecare milimetru de rocă, și când ajungi la baza peretelui simți că te înmoi de emoție, te lași în genunchi și bei direct din pârâu apa rece, cea mai bună din lume, și simți apa cum îți trece prin salopetă și-ți sfârâie pe piele, îți bate inima în gură și-ți place, pentru asta ești speolog, pentru asta trăiești, ca să-l simți pe Dumnezeu respirând emoționat lângă tine, când urci coborându-te în străfundurile tale, pentru asta.

Categoria: EVENIMENT