CONTROVERSELE persistă și la 230 de ani după moartea lui Horea, Cloşca şi Crişan

CONTROVERSELE persistă și la 230 de ani după moartea lui Horea, Cloşca şi Crişan

O serie de controverse persistă încă la 230 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, fie că vorbim de ipoteza potrivit căreia Horea ar fi fost mason, de natura hârtiilor pe care acesta le-a aruncat pe foc în momentul prinderii sale, de celula în care a fost închis de fapt la Alba Iulia sau de locul exact în care primii doi au fost traşi pe roată în 28 februarie 1785.

Potrivit Agerpres, unii istorici susţin că Horea a fost mason şi că el a făcut parte dintr-o asociaţie secretă vieneză, numită ”Frăţie de cruce”, lucru care a făcut posibil ca acesta să fie primit în audienţă, la Viena, de către împăratul austriac Iosif al II-lea. Alţi specialişti neagă cu vehemenţă acest lucru. Istoricul Liviu Zgârciu susţine că nu era ceva deosebit ca un ţăran să ajungă în audienţă la curtea împăratului.

„Exista o obişnuinţă în acest sens, iar Horea nu a fost singurul ţăran din Transilvania care a ajuns la împărat”, a declarat, pentru Agerpres, Liviu Zgârciu.

Cert este că Horea a fost la Viena de patru ori, iar Cloşca de trei ori, de fiecare dată însoţiţi şi de alţi moţi. Au mers întotdeauna pe jos, patru săptămâni dus, patru săptămâni întors, iar la Viena stăteau mai multe săptămâni. Ultima vizită a lui Horea la Viena a fost între Postul Crăciunului din 1783 şi Paştele din 1784. La o jumătate de an după ultima audienţă la împărat, la 2 noiembrie 1784 a izbucnit răscoala.

După cum găsim în volumul „Răscoala lui Horea”, de David Prodan, încercări de a-l prinde pe Horea au fost multe în timpul răscoalei. Se bănuia că, după înfrângerea de la Mihăileni, Horea urma să ia drumul Vienei prin Ungaria sau spre Ţările Române. Pentru prinderea sa, autorităţile l-au chemat în ajutor pe pădurarul Anton Meltzer, din Abrud. La rândul său, Meltzer a chemat şapte români din Râu Mare, care cunoşteau munţii şi care se puteau apropia de Horea ca prieteni.

Aceştia au cutreierat două zile munţii fără succes. În a treia zi însă, luni, 27 decembrie 1784, cei şapte au găsit urme proaspete pe zăpada căzută de curând. Mai întâi au prins „o strajă”, pe care au obligat-o să le spună unde se află „căpitanii”. Cei doi aveau o colibă făcută sub trunchiul unui copac mare căzut, lângă un foc mare la care se încălzeau.

„Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu cumva umblă după vânat. Răspunseră că da, sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să şadă la foc. Doi se aşezară lângă Horea, ceilalţi doi lângă Cloşca. (…) În timpul acesta, se apropiară de foc ceilalţi trei. În acest moment, Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi îi legară. În timp ce îl legau, Horea a scos o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări”, aflăm din volumul lui David Prodan.

Conţinutul hârtiilor aruncate pe foc de Horea i-a intrigat pe contemporani şi apoi pe istorici, unii fiind de părere că ar fi fost dovezile amestecului străin în răscoală.

„Nu încape îndoială că prin acele scrisori au ars cele mai importante documente ale răscoalei, aruncând lumină asupra originilor şi adevăraţilor ei urzitori”, scria Szilagyi Ferencz, un istoric maghiar. Sunt istorici care susţincă nu se poate demonstra nici cea mai mică dovadă directă de vreun amestec străin în producerea răscoalei. Potrivit istoricului David Prodan, „această mână de hârtii nu cuprindea desigur nici falsuri, nici tainice încurajări de sus, nici corespondenţă cu vreo societate secretă. Trebuiau să fie mai curând hârtii care puteau proba într-un fel sau altul implicaţia celor doi în răscoală, după ce hotărâseră să nege orice amestec, poate scrisori de la alţi preoţi sau adepţi”.

Moţii care au contribuit la prinderea celor doi au fost recompensaţi cu 600 de ducaţi şi au fost declaraţi ţărani liberi, favoare acordată şi urmaşilor lor, urmând să fie eliberaţi, din ordinul împăratului, de toate obligaţiilor lor domeniale.

Horea şi Cloşca au fost duşi, sub escortă, la Alba Iulia, unde au fost închişi separat, pentru a nu putea comunica unul cu altul.

Chiar dacă astăzi mulţi dintre localnici şi turişti ştiu că celula în care a fost închis Horea se află deasupra Porţii a III-a, sub statuia împăratului Carol, aşa cum s-a acreditat în ultimele decenii, el ar fi fost ţinut captiv în Poarta a IV-a, poziţionată între Catedrala Romano-Catolică şi Catedrala Reîntregirii.

Potrivit istoricului Nicolae Densuşianu, „Cloşca fu închis într-o cameră mică, de sub statuia lui Carol al VI-lea, în partea de miazăzi a fortăreţei, iar Horea sub Poarta cea nouă, în partea de miazănoapte”. David Prodan a afirmat, potrivit izvoarelor pe care le-a avut la dispoziţie, că pe Horea „l-au închis sub Poarta nouă, pe Cloşca sub statuia împăratului Carol”. Prodan a luat informaţia dintr-un ziar din Bratislava, „Magyar Hirmondo”, care a avut un corespondent la Alba Iulia în ianuarie 1785. Prodan a mai avut un izvor, respectiv o scrisoare adresată unui baron, în care se afirmă acelaşi lucru.

„Se pare că în mentalul colectiv, undeva cred că după Primul Război Mondial, poarta mai mare (a III-a – n.r.) a intrat ca loc de detenţie a lui Horea. În timpul lui Carol al II-lea se marchează pentru prima dată celula ca monument al lui Horea. În perioada comunistă, mai ales în timpul regimului lui Nicolae Ceauşescu, celula va fi transformată chiar într-un muzeu”, a declarat Liviu Zgârciu. Istoricul spune că era logic ca Horea să fie închis într-o celulă mai puţin expusă şi mai protejată, cum era cea a Porţii a IV-a.

În prezent, aşa-numita „celula lui Horea” din Poarta a III-a, administrată de o firmă privată, nu poate fi vizitată, acest lucru fiind posibil, contracost, doar odată cu deschiderea sezonului turistic.

Cum s-au desfășurat „interogatoriile” celor trei?

Crişan, pe numele său Marcu Giurgiu, care avea 52 de ani, prins ceva mai târziu, în 29 ianuarie, a fost închis într-o locaţie care se găsea pe amplasamentul actual al Catedralei Reîntregirii. Şi el a fost prins tot cu ajutorul local al unor români, prin „zelul” Popii Moise din satul lui, din Cărpiniş, ajutat de fiul său şi de nouă ţărani, care au fost recompensaţi pentru acest lucru cu 300 de ducaţi. Crişan a răspuns destul de deschis la un prim interogatoriu spre deosebire de Horea şi Cloşca, aceştia negând şi vorbind doar despre nevinovăţia lor, aşa cum s-au înţeles prin periplul lor prin munţi.

Cloşca, Ioan Oargă pe numele real, a răspuns în şapte zile la 134 de întrebări, fără a face mărturisiri decât din antecedentele răscoalei, despre călătoriile la Viena şi demersurile lor la autorităţi, despre prinderea lor. Despre răscoală nu a spus aproape nimic. Cloşca a reuşit să nu facă destăinuri şi să-şi păstreze nepătată fidelitatea faţă de Horea.

Ursu Nicola, zis Horea, a răspuns, în cele şapte zile de audieri, la 118 întrebări, cu acelaşi rezultat negativ. A afirmat că nu ştie pentru ce e la închisoare, că nu ştie să scrie şi să citească şi că nu ştie să fi fost „oameni străini” printre răsculaţi. Horea a susţinut că el nu a avut nicio parte în răscoală şi că este nevinovat. A negat mereu, cu o consecvenţă exasperantă pentru comisie. Solidar în atitudine cu Cloşca, nu a implicat nici pe alţii.

Istoricii sunt de părere că cei doi credeau că puteau amâna astfel sentinţa, gândindu-se poate că au să fie duşi în faţa împăratului, unde să se explice. Izvoarele spun că lui Iosif al II-lea însuşi îi trecuse la un moment dat prin minte să-i aducă la Viena.

În ceea ce priveşte interogatoriul lui Crişan, care a răspuns la 47 de întrebări, acesta s-a întrerupt după ce mai mulţi membri ai comisiei s-au îmbolnăvit. La 13 februarie, Crişan s-a spânzurat cu sfoara sau cureaua de la opincă. O altă variantă este că s-ar fi sugrumat cu tivitura cămăşii şi cu o piatră. Cadavrul său a fost târât a doua zi la locul de osândă, unde călăul i-a tăiat capul şi i-a despicat corpul în patru, procedându-se la răspândirea bucăţilor în mai multe sate.

În raportul înaintat lui Iosif al II-ea s-a precizat că Horea şi Cloşca au perseverat în negaţii, dar din mărturiile sub jurământ ale martorilor cu care au fost confruntaţi a reieşit că „în stârnirea acestui mare rău” ei au fost autorii. „S-au cercetat cu toată iscusinţa, atenţia, circumspecţia, stăruinţa toţi captivii şi înşişi corifeii dacă a concurat vreun străin sau poate vreunul din fii patriei la aţâţarea sau propagarea acestei tulburări. S-a vădit că nimeni, nici străin, nici localnic, n-a avut înrâurire”, se menţiona în raportul adresat împăratului.

Iosif al II-lea a acordat clemenţă pentru mulţimea iobagilor răsculaţi şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru conducători.

Documentele vremii spun că, luni, 28 februarie, cei doi au fost duşi la locul execuţiei, Dealul Furcilor, urcaţi în câte un car şi însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana şi de 300 de pedestraşi. Au fost aduşi să privească execuţia câte trei bătrâni şi câte trei tineri din fiecare sat din cele patru comitate în care s-a desfăşurat răscoala, ca „să-i înspăimânte de a mai încerca vreodată asemenea fapte”.

Potrivit sentinţei, celor doi trebuia să li se frângă cu roata toate membrele, iar corpurile să fie tăiate în patru.

„Capul şi părţile corpului să le fie duse să se pună pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor să fie îngropate la locul supliciului”, se arăta în sentinţă.

Cei doi au fost împărtăşiţi de preotul Nicolae Raţ, care le-a scris şi testamentul. În testamentul lui Horea se menţionează că avea 54 de ani, că pe soţia sa o chema Ilina şi că avea doi băieţi, Ion şi Luca, unul de 14 ani, celălalt de 6 ani. Horea a afirmat în testament că îi iartă din toată inima pe cei care l-au prins. Cloşca, ce era căsătorit cu Marinca, avea 37 de ani.

Execuţia lui Cloşca a ţinut vreun ceas, timp în care primi vreo douăzeci de lovituri până să-şi dea sufletul, perioadă în care Horea a fost ţinut cu forţa să privească. Execuţia lui Horea a ţinut mai puţin, după câteva lovituri fiind dat ordin călăului să-i dea lovitura în piept, considerată lovitura mortală.

Trupurile lor au fost risipite în bucăţi pe aria largă a răscoalei şi nimeni nu mai poate numi azi locurile unde le odihnesc oasele frânte, doar inimile lor au rămas îngropate, cu intestinele, pe locul supliciului„, spunea corespondentul unui ziar în limba maghiară.

Istoricul Liviu Zgârciu susţine că monumentul care a fost ridicat în 1926 pe Dealul Furcilor nu ar fi amplasat exact în locul unde a avut loc supliciul, ci undeva la câteva sute de metri distanţă. Şi masonii au ridicat aici, în urmă cu peste un deceniu, un Monument-Candelă, în memoria conducătorilor răscoalei din Transilvania din 1784.

 

 

Categoria: Istorie Politică