COLIBIȚA ”RAIUL ȘMECHERILOR” – EPISODUL 1 – Primele colibe, sanatoriul CARITATEA ȘI BARAJUL

COLIBIȚA ”RAIUL ȘMECHERILOR” – EPISODUL 1 – Primele colibe, sanatoriul CARITATEA ȘI BARAJUL


Povestea acumulării de la Colibița este una lungă și care ar necesita foarte multe episoade, cu o serioasă documentare în ceea ce privește modul în care o parte din actualii proprietari de pensiuni, vile sau case de vacanță au ajuns să se intabuleze pe terenuri care nu au fost niciodată ale lor. Cu atât mai puțin lacul, în fapt, sursa de apă a municipiului Bistrița și a peste 60% din județul Bistrița-Năsăud. S-au scris foarte multe despre ilegalitățiile acoperite de o așa-zisă umbră de legalitate, despre modul în care primăria Bistrița-Bârgăului, în urmă cu foarte mulți ani a ”împropietărit” diverși prieteni mai mult sau mai puțin politici sau despre cum ”băieți” cu tupeu au confiscat în nume personal malurile lacului dar și zona de siguranță, fără ca cineva să miște vreun deget. Propolitica va deschide un serial despre Colibița: istoria acumulării, primii ”coloniști”, primii șmecheri și cine sunt ei în realitate, cum s-au furat pădurile din jurul lacului și povești despre așa-zisul turism practicat de unii și alții.

EPISODUL 1 – Primele colibe, sanatoriul CARITATEA ȘI BARAJUL

Colibiţa reprezintă poarta de intrare în Munţii Căliman, amplasarea sa pe malul lacului de acumulare cu acelaşi nume, oferind diverse posibilităţi de odihnă şi recreere.
Colibiţa este de fapt o staţiune climaterică, situată la 830 m altitudine, la o distanţă de 18 km de Prundul Bârgăului, pe versantul sudic al Munţilor Bârgăului, pe valea râului Bistriţa. Atestată documentar, încă din anul 1760, Colibiţa se mai numeşte şi “Poarta Călimanilor” are în zonă rezervatii naturale intinse pe 800 ha şi este înconjurată de un brâu măreţ de piatră: Vf. Căsarul, Vf. Măguriţa, Vf. Ariilor,Buba, Dălbidanul. Dincolo de pădurile de brad ce îmbălsămează aerul, cadrul mai depărtat al Colibiţei îl formează vârfurile maiestuoase ale Călimanilor. Climatul foarte plăcut, aerul bine ozonat, ploile rare şi vântul puţin sesizabil datorită adăpostului montan, recomandă această localitate pentru cei suferinzi de afecţiuni uşoare ale căilor respiratorii, anemie etc. Deasemenea din aceasta staţiune se ramifică mai multe trasee turistice, unele plecând spre m-ţii Călimani, iar altele peste m-ţii Bârgăului spre Pasul Tihuţa si are oportunitatea tot mai pregnanta dezvoltarii paletei formelor de turism moderne.

Scurt istoric

Turismul a apărut în această zonă la finele secolului al XIX-lea, atunci când, conform documentelor vremii, o domnişoară din Bistriţa s-a vindecat de tuberculoză graţie aerului din această zonă extrem de bogat în ozon. Conform respectivelor documente, evenimentul s-ar fi produs în anul 1883, atunci când, un Hans Lewi, din Bistriţa, şi-a trimis fata bolnavă de tuberculoză la Colibiţa, pentru odihnă şi refacere. După trei luni, fata s-a însănătoşit. Cazul a făcut mare vâlvă în cercurile medicale din Bistriţa. Erika Schuller, o arhitectă din Bistriţa a trecut prin aceeaşi experienţă, după care a construit în zonă un sanatoriu cu 16 camere, unde erau trataţi bolnavii de tuberculoză. Aici au fost trataţi, în perioada interbelică şi în preajma celui de-al Doilea Război Mondial  şi copiii săraci bolnavi pulmonar, dar şi studenţii care sufereau de TBC. Activitatea sanatoriului a luat sfârşit în 1944, când a fost incendiat. Colibiţa a funcţionat ca staţiune balneo climaterică până în 1975, timp în care în zonă s-au construit vile în stil elveţian şi cabane pentru turişti. Zona a intrat în paragină în anii 80, când a început construcţia barajului care a dus la apariţia lacului de acumulare.

Legendă şi adevăr

Ca orice zonă împădurită şi care se respectă din Transilvania, nici despre Colibiţa, legendele nu sunt puţine, ele trecând pe tărâmul paranormalului după apariţia acumulării de apă. Localnicii cei mai în vârstă, spun că aşezarea ar fi apărut pe la finele secolului al XVIII-lea, atunci când aici exista doar uriaşe păduri aflate în stăpânirea animalelor sălbatice. Aşa cum era de aşteptat, singurii oameni care tranzitau zona erau ciobanii şi … căutătorii de aur. Pe urmă, se spune că ar fi venit un cioban care şi-a făcut aici o colibă, după care au mai venit încă nişte oameni, pe rând, construind o crâşmă, o biserică, şi tot aşa. Pe la 1887 a apărut aici un sanatoriu pentru cei bolnavi de plămâni, devenind o staţiune vestită în Transilvania. Din păcate, aproape de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, clădirea sanatoriului va fi incendiată de Armata Roşie. Pe urmă, după venirea comuniştilor la putere, liniştea sătenilor va fi făcută praf şi pulbere de buldozere, camioane uriaşe şi miile de muncitori veniţi aici să construiască ceea ce se vede astăzi în acele locuri.

Cum a apărut staţiunea Colibiţa???

Totul a început în anul 1923, moment când Asociaţia “Caritatea” din Cluj a început să cumpere terenuri şi case de la localnici, acţiune care s-a încheiat abia după zece ani, adică în anul 1933. În toţi aceşti ani, asociaţia a demarat şi construcţia mai multor pavilioane destinate unui sanatoriu care să asigure cure de recuperare pentru cei cu probleme pulmonare. Finanţarea pentru ridicarea pavilioanelor sanatoriului era asigurată din mai multe surse: donaţii private, sume provenite de la Ministerul Sănătăţii şi Liga Naţională Antituberculoasă, colecte la balurile mascate şi spectacolele de binefacere organizate de societatea „Caritatea“ etc. De obicei, „sezonul“ din staţiunea Colibiţa începea la 1 mai şi se încheia la 1 septembrie, fiind destul de aglomerat. În 1931, la Colibiţa a început construirea unui pavilion destinat cu prioritate ocrotirii şi îngrijirii studenţilor universitari de la Cluj. Alături de Olivia Deleu, unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai construirii pavilionului studenţesc a fost doctorul şi profesorul universitar Iuliu Haţieganu, care a dat din partea rectoratului universităţii circa 200.000 de lei pentru acesta şi a obţinut din partea Ministerului Instrucţiunii alţi 250.000 de lei. Deşi pavilionul studenţesc a fost inaugurat cu mare fast în vara anului 1932, iar prima serie de studenţi cu leziuni tuberculoase a şi beneficiat de un sejur de şase săptămîni, universitatea plătindu-le integral şederea, criza economică a anilor ’30 a întrerupt pentru un timp finalizarea clădirii. În vara lui 1933, inundaţii violente au izolat pentru trei săptămîni pavilioanele sanatoriului de restul lumii, distrugînd calea ferată şi podul de acces spre localitate; dar chiar şi în aceste condiţii, în perioada august-septembrie aici au fost cazaţi 85 de tineri. Aceste sincope sporadice au fost repede depăşite, iar pavilionul studenţesc a funcţionat cu succes şi în anii următori. În urma colectelor publice şi a unor noi donaţii din partea persoanelor private şi a autorităţilor locale transilvănene, aici s-au amenajat trei camere noi, destinate special studenţilor bănăţeni, celor bihoreni şi celor sălăjeni. Atmosfera unui sejur studenţesc la Colibiţa era animată, fiindcă se organizau tombole, spectacole de divertisment, excursii prin împrejurimi şi turnee sportive. Războiul a întrerupt brutal activitatea pavilioanelor de la Colibiţa, iar perioada comunistă a adus cu sine organizarea unor tabere de pionieri în fostele clădiri ridicate de societatea „Caritatea“, dar şi în alte case din zonă.

Legenda bisericii din apă şi morţile suspecte

Ca orice lac apărut pe vatra unui sat secular, acumularea de la Colibiţa are şi ea parte de tot felul de legende. Una dintre ele spune că atunci când apele devin lipezi, turiştii pot vedea de pe baraj turla şi crucea Bisericii, după care, la câteva zile distanţă, o persoană se îneacă în apele reci şi adânci ale lacului. “ E blestemul lacului”, spun localnicii, în schimb, Dumitru Hangan, un om al locului şi proprietarul unei pensiuni spune că este doar o legendă: “ Se vorbeşte că a rămas biserica pe fundul lacului, că au rămas clădiri. Dar au fost scoase, au fost scoase şi buturugile copacilor de acolo”, spune el. Marea tulburare a apelor şi aşa învolburate ale lacului a avut loc în vara anului 2005, atunci când o tânără de 18 ani a plonjat cu maşina în lac şi s-a înecat. În maşină se afla şi fratele ei, care, însă, a avut prezenţa de spirit să deschidă portiere şi să iasă. Trupul fetei ei a fost găsit după mai bine de 20 de zile, de către un grup de scafandri speologi, din cadrul Corpului Român Salvaspeo. De asemenea, în vara anului 2008, un tânăr din Reghin a dispărut, în timpul nopţii, în apele lacului.

Există şi bârgăuani fericiţi dar și munciți

Povestea lui Constantin Hangan, omul care a făcut din hobby o afacere profitabilă, începe în urmă cu 20 de ani, perioadă când pe locul actualei pensiuni nu exista decât casa părintească unde a văzut lumina zilei: „ Aici nu era nimic, dor câteva case şi lacul acesta. Aici era un mic băruleţ la care veneau localnicii şi puţinii turişti care se rătăceau în zonă. La începutul anilor 90, oamenii începeau să descopere zona, lacul, tot acest peisaj mirific. Într-o dimineaţă am ieşit pe târnaţ şi am privit mai cu atenţie spre lac: atunci am realizat că este şansa vieţii mele”, îşi aminteşte Constantin Hangan.
El spune că după ce a deschis băruleţul, de fapt o încăpere cu câteva mese, a reuşit să pună la punct un număr de trei camere în casa părintească: „ Nu a fost nimic eroic şi nimic senzaţional. Am plecat de jos şi am muncit de mi-au ieşit ochii, asta pentru cei care vor o reţetă a succesului”, spune interlocutorul nostru. Povestea cu şmecherii care vin să facă chefuri în Colibiţa, pare să-l irite pe Hangan: „Aici nu sunt şmecheri, aici vin tot felul de şmecheri cu maşini scumpe şi-şi bat joc de noi şi de turişti. Ascultă manele, aruncă gunoaiele în lac şi se dau cu bărci cu motor, deşi acest lucru este total interzis. Eu mă lupt pentru turismul ecologic, iar alţii îl distrug”, spune Hangan.
După anul 2000, Constantin Hangan, care nu are studii de specialitate, a mai făcut câteva camere şi a dat prima definiţie pentru turism: „ Turismul nu este activitatea în care cumperi o sticlă de bere sau de coniac şi te duci cu ea pe malul lacului, iar după ce am trecut de faza asta, lucrurile au început să funcţioneze, să prindă contur”, explică Constantin Hangan. Marea problemă a lui Hangan este statutul ciudat al localităţii Colibiţa: „ Noi nu suntem nici cal, nici măgar, localitatea asta nu e nimic, iar povestea cu staţiunea e una frumoasă, dar e pentru copiii proşti. Până vom avea o infrastructură adevărată, adică apă curentă, energie electrică, canalizare şi drumuri mulţumitoare, vor mai trece încă 10 ani. Şi, dacă tot vorbim de drumuri: au început să lucreze la ele abia din 2009, aşa că am pierdut aproape 20 de ani de agroturism în Colibiţa”, susţine Hangan.

În pensiunea pe care o administrează totul se găteşte cu produse naturale, de la mămăligă, până la ţuica de pere sau de prune: „ Toate gemurile şi dulceţurile sunt făcute din fructe culese de localnici, iar eu plătesc bine şi la timp. Când am timp, mă duc şi eu pe munţi şi strâng afine sau mure, nu e nicio ruşine”, spune Hangan.

EPISODUL 2: Colibiţa sau povestea măcelului pentru care s-au dat 105 ani de puşcărie

 

 

Categoria: EVENIMENT