CINE FĂCEA POLITICĂ ÎN TIMPUL LUI HRISTOS?

CINE FĂCEA POLITICĂ ÎN TIMPUL LUI HRISTOS?

Cuvinte precum „fariseu” sau „zelot” au intrat de multă vreme în limbajul comun pentru a desemna mai degrabă calităti decât realităti istorice. Dictionarul explicativ al limbii române defineste termenul de „fariseu” ca însemnând fătarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, siret, viclean. Zelot, pe de altă parte, e folosit uneori cu sensul de fanatic. În spatele acestor semnificatii se află însă o lungă istorie.

Istorie: primul si al doilea Templu

În vechiul Israel, ca si în ale societăti din acele vremuri, institutia preotiei era strâns legată de cea politică si regală. Conform textelor sacre (Tanakh – Biblia evreiască), după o perioadă de autoritate politică descentralizată si neinstitutionalizată, consemnată si descrisă în Cartea Judecătorilor, copiii lui Israel i-au cerut lui Dumnezeu să le dea un rege. Samuel (ultimul Judecător) l-a uns atunci rege pe Saul, acestuia i-a urmat David, primul din ceea ce a devenit apoi linia regală a Israelului – Casa lui David.

Autoritatea religioasă a preotilor a fost centralizată si institutionalizată odată cu construirea primului templu din Ierusalim în jurul anului 950 îHr. În timpul „perioadei primului Templu” (950-586 îHr) preotii slujeau în Templu si citeau textele sacre. Puterea politică apartinea regelui, dar acesta trebuia să fie uns de Marele Preot, ca semn al dreptului divin – acordat unei fiinte umane – de a guverna. Autoritatea preotilor se baza pe textele sacre, care contineau povestiri morale, învătături, legi, norme de comportament pentru viata de zi cu zi si reguli privind modul de închinare la Dumnezeu. Existau încă din acea vreme, în afară de preotii din Templu, profeti si învătati, care vorbeau multimii despre aspectele spirituale, interpretând textele sacre; acestia – nu de putine ori – îi criticau pe regi.

În anul 586 îHr, Templul si monarhia au fost distruse odată cu cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, iar locuitorii au fost trimisi în exil. În anul 539 îHr, când persii au cucerit Babilonul, Ierusalimul a intrat sub ocupatia acestora. Regele persan Cirus cel Mare a permis evreilor în anul 537 îHr să se întoarcă în Iudeea si să îsi reconstruiască Templul. Odată cu terminarea constructiei, în anul 515 îHr, a început „perioada celui de-al doilea Templu”. Persii nu au permis însă si reinstaurarea monarhiei, ceea ce a dus automat la cresterea puterii preotilor si a Templului, care au devenit singura autoritate în rândul populatiei. Cum Templul fusese reconstruit sub auspiciile unei puteri străine, existau mai multe grupuri care îi contestau autoritatea si legitimitatea. Istoricul roman Iosif Flaviu mentionează că la acea vreme în Iudeea au început să se constituie patru mari curente: saducheii, esenienii, zelotii si fariseii.

Saducheii reprezentau clasa preotimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele Marelui Preot din vremea lui David si Solomon – Sadoc. Conservatori, pentru ei singurele cărti canonice erau cele care formează Pentateuhul. Nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor si nici în îngeri (Mat. 22:23; Fapte 23:8).

Saducheii au reprezentat multă vreme autoritatea religioasă si au detinut puterea politică si juridică, alături de farisei. Ei promovau o interpretare literală a Legii. Compromisurile lor cu stăpânitorii, persi, egipteni, greci si romani, i-au ajutat să-si mentină pozitiile si puterea.

Saducheii au adoptat la început o atitudine de indiferentă fată de Iisus si de controversele pe care le stârnea El. Au intervenit atunci când multimile au început să creadă tot mai mult că Iisus este Mesia cel promis. Sub conducerea arhiereului Anna al II-lea, ei l-au ucis pe Sf. Iacov, ruda Domnului (circa 62 dH).

După izbucnirea războiului iudaic, saducheii au pierdut controlul evenimentelor, Ierusalimul cazând sub stăpânirea zelotilor condusi de Ioan din Giscala si Simon ben Giora. Arhiereii Anna al II-lea si Iosua au fost ucisi de zeloti si de aliatii lor idumei. Istoria saducheilor ia sfârsit în anul 70, odată cu căderea Ierusalimului.

Celelalte trei factiuni: esenienii, zelotii si fariseii s-au constituit prin opozitie fată de saduchei. Dintre aceste trei secte religioase, fariseii au avut si un important rol politic. Membrii acestor secte constituiau grupuri sociale separate, existând interdictii cu privire la interactiunile sociale sau la căsătoriile cu membrii apartinând celorlalte grupări, considerate impure.

Fariseii s-au constituit din grupul scribilor si înteleptilor de pe lângă Templu, numiti si cărturari la acea vreme. După cum le arată si numele (etimologic, fariseu provine din rădăcina paras = a separa) acestia căutau să se separe de tot ceea ce era impur sau rău. Spre deosebire de saduchei, fariseii erau foarte deschisi către interpretări si dezbateri pe seama Legii. Ei considerau că pe lângă Scripturi (forma scrisă a învătăturilor divine), Dumnezeu îi transmisese lui Moise si o traditie orală în care îl învăta semnificatia si modul de aplicare a Legii. De aceea, dincolo de textul scris, ei aveau o serie întreagă de reguli si rânduieli pentru viata de zi cu zi, care vizau mai ales purificarea.

Prăpastia dintre saduchei si farisei s-a adâncit tot mai mult în epocile care au urmat construirii celui de-al doilea Templu. „Saducheii erau conservatori, monarhisti, aristocrati. Fariseii erau eclectici, populari si mult mai democratici” scrie istoricul Cecil Roth în „Essays in Jewish History”. După cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare, Iudeea a intrat sub dominatie grecească. A început astfel să se constituie o societate cosmopolită, în care limba greacă, stiintele, arhitectura, cultura, obiceiurile din viata de zi cu zi, chiar si vestimentatia, au început să capete influente grecesti.

Evenimentele au atins un punct maxim în anul 165 îHr, când Antioh al III-lea, conducătorul grec al imperiului seleucid, a invadat Iudeea, a jefuit Templul si a instaurat un program de elenizare fortată. Evreii s-au revoltat, avându-l în frunte pe Iuda Macabeul, care a reusit să elibereze Ierusalimul si să refacă Templul. El a stabilit o nouă monarhie, însă de data aceasta era vorba de regi-preoti saduchei, cunoscută sub numele de Dinastia Hasmoneană.

Fariseii au protestat împotriva faptului că regele hasmonean Alexandru Iannaeus era în acelasi timp si rege si Mare Preot si i-au cerut acestuia să aleagă între cele două functii. Acesta s-a aliat cu saducheii si astfel a izbucnit un război civil. La moartea sa, conflictul s-a adâncit, unul din fiii săi – Hircan fiind de partea saducheilor, celălalt – Aristobul de partea fariseilor. Conflictul dintre cei doi a durat până la cucerirea Ierusalimului de către generalul roman Pompei în anul 63 îHr, moment care a marcat începutul dominatiei romane asupra Iudeii.

Conform istoricului roman Iosif Flaviu, fariseii s-au dus la împăratul roman Pompei si i-au cerut să intervină în favoarea lor, restabilind vechea preotime în Templu si abolind puterea dinastiei hasmoneene. Pompei le-a îndeplinit cererea si l-a numit Mare Preot si conducător pe Hircan. Acesta nu a guvernat însă decât sase ani pentru că a fost înlocuit de guvernatorii romani. Dintre acestia, cel mai cunoscut nouă a fost Irod, care a reusit să obtină de la Senatul roman statutul de rege al Iudeei si astfel a pus capăt dinastiei hasmoneene.

Fariseii voiau să fie recunoscuti si văzuti de către popor ca un model de trăire a credintei. În timp, ei dezvoltaseră o foarte elaborată interpretare a Legii, interpretare care devenise la fel de oficială ca si Scriptura. Încălcarea acestor învătături-interpretări era în ochii lor la fel de gravă ca si încălcarea poruncilor date de Dumnezeu lui Moise.

În timpul lui Iisus, Israelul era condus de Irod, însă autoritatea religioasă era reprezentată de saduchei ca preoti la Templu si de farisei, care formau împreună cele două părti ale Sinedriului, tribunalul suprem evreiesc. Acestia au continuat să astepte venirea lui Mesia chiar si după răstignirea si învierea lui Iisus, ignorând toate semnele si evidentele care dovedeau că el era Mesia pe care îl asteptau.

În numeroase episoade din Noul Testament, fariseii se arată indignati de faptul că Iisus încalcă prevederile Legii, mai ales în ceea ce priveste munca în ziua de Sabat sau contactul cu persoane considerate impure. Iisus le atrage însă atentia asupra pericolului lipsei de profunzime spirituală si trăirii exclusive a aspectelor formale, destinate a masca în multe cazuri goliciunea interioară. Atât marii preoti, cât si fariseii, aveau o auto-suficientă în cele spirituale si tocmai de aceea ei s-au debarasat de Iisus în modul în care îl stim si au făcut tot ceea ce le-a stat în putintă ca să fie chinuit si răstignit.

Trebuie remarcat că nu toti fariseii erau „farisei”. Nu toti erau oameni cu două chipuri, fătarnici. Nicodim, cel care a venit noaptea la Iisus pentru a sta de vorbă cu El, sau Iosif din Arimateea, cel care a obtinut de la romani coborârea lui Iisus de pe cruce si s-a îngrijit de punerea în mormânt, erau farisei.

Cărturarii care apar mentionati în Evanghelie alături de farisei reprezentau grupul celor a căror ocupatie zilnică era studierea Legii, fiind întrebati de către ceilalti si de către popor în probleme de natură religioasă. Ei erau juristi si teologi, adevăratii îndrumători ai comunitătii iudaice. Mântuitorul zice: „Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise; deci toate cate vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le.” (Mt 23:2).

Oamenii li se adresau folosind apelativul rabbi (învătătorule). Unii dintre ei au devenit celebri ca fondatori de scoli. Istoria a retinut numele rabinilor Hillel si Sammai, care au trăit la începutul primului veac al erei crestine. Altii, de asemenea, s-au bucurat de o autoritate deosebita, precum Gamaliel, dascălul Sf. Pavel (Fapte 5:34-39; 22:3). Majoritatea cărturarilor erau farisei sau simpatizanti ai acestora.

După anul 70 d.H., importanta cărturarilor a crescut. Ei au adunat traditiile orale în colectia numită Misna. În Faptele Apostolilor sunt mentionati alături de farisei si căpetenii, încercând să împiedice propovăduirea Apostolilor (Fapte 4, 5). Au fost părtasi la osândirea Sf. Stefan (Fapte 6:12).

Esenienii erau preoti „dizidenti”, care contestau legitimitatea Templului si a cultului săvârsit acolo. Ei sustineau că Templul este însăsi comunitatea eseniană, iar respectarea Legii este noua formă de sacrificiu si de adorare a lui Dumnezeu, si nu ritualurile exterioare.

Iosif Flaviu ii descrie pe esenieni ca formând a treia scoală filosofica din cadrul Iudaismului, după farisei si saduchei. El atesta existenta lor în timpul domniei lui Ionatan (160-142 îH). Nimeni nu avea casa lui; fiecare membru era integrat unei comunităti în care toate bunurile erau folosite in comun, astfel încât fiecare avea toate cele de trebuintă. Majoritatea esenienilor trăiau în castitate; totusi, Iosif Flaviu mentionează o grupa de esenieni care permitea căsătoria membrilor săi.

Cei care voiau să devină membri ai comunitătii trebuiau să treacă printr-o perioadă de încercare de un an; după aceasta, erau admisi la ritualurile de purificare, apoi, după un noviciat de doi ani, puteau participa la mesele servite în comun. Intrarea în comunitate era marcată prin depunerea unui jurământ solemn prin care candidatul se angaja să practice virtutile, să ducă o viată evlavioasă, să urască nedreptatea si pe cei nedrepti, să se arate credincios tuturor si, în special, conductorilor comunitătii, să se ferească de minciună si de furt, să nu dezvăluie nimănui învătăturile primite, continutul cărtilor sfinte si numele îngerilor. Cei care călcau acest jurământ erau pedepsiti în functie de gravitatea faptelor; pedeapsa supremă era excluderea definitivă din comunitate.

Esenienii aveau un mare respect pentru Lege, pe care o păzeau mai mult decât toti ceilalti iudei. Trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, desi ei însisi nu participau la cultul care se săvârsea acolo. Aceasta separare de Templu venea din convingerea că arhiereul Ionatan si urmasii lui au profanat lăcasul sfânt.

Anumite elemente din organizarea comunitătii qumraniene si din învătaturile grupării oferă analogii interesante cu crestinismul primar, astfel încât multi s-au întrebat dacă nu a existat o legătura între Biserica primară si esenieni. Unii, pe baza textului de la Lc 1, 80, au crezut că Sf. Ioan Botezătorul a fost esenian. Evanghelistul nu ne spune însă decât că Sf. Ioan „a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel”. Datele evanghelice despre Sf. Ioan contrazic aceasta ipoteză: botezul său era total diferit de băile rituale ale esenienilor; iar chemarea sa universală la pocaintă contrastează cu spiritul exclusivist al acestei grupări.

Există o asemănare între organizarea Bisericii din Ierusalim si cea a comunitătii esenienilor. Potrivit Faptelor Apostolilor, primii crestini aveau toate bunurile în comun, în fiecare zi (Fapte 2, 46) luând masa împreună. De asemenea, cele trei etape poruncite de Mântuitorul pentru îndreptarea celor căzuti în vreo greseală se regăsesc si în disciplina de la Qumran.

Deosebirile sunt însă mai profunde decât asemănările. Ceea ce-i caracterizează înainte de toate pe esenieni este exclusivismul lor extrem. Doar ei sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu, rămăsita credincioasă, Israelul eshatologic. Ei refuză orice contact cu păcătosii, adică cu orice persoană care nu face parte din sectă.

Zelotii aveau să se facă remarcati cu precădere în perioada ocupatiei romane, fiind un fel de fundamentalisti fanatici ai acelor vremuri. Întemeietorul acestei grupări a fost Iuda din Gamala, care în timpul recensământului din anul 6 dH, stârnise o răscoală împotriva stăpânirii romane.

Ei reprezentau o tendintă politică diametral opusă celei reprezentate de saduchei sau farisei. Ei nu puteau concepe nici un fel de convietuire cu puterea ocupantă si considerau că este datoria oricărui bun iudeu să se opună prin orice mijloace Romei si reprezentantilor ei. Zelotii au fost în mare măsură responsabili de izbucnirea revoltei din anul 66 si de războiul civil care a urmat. Putinii zeloti care au scăpat asediului Ierusalimului s-au regrupat în vecinătatea Mării Moarte si au continuat lupta până în anul 73.

Unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus a provenit din rândul lor – Simon Zelotul.

 

Bibliografie

1. Cecil Roth: Essays in Jewish History, Hermon Press, 1970

2. Jacob Neusner: Our Sages, God, and Israel: An Anthology of the Jerusalem Talmud, Rossel Books, 1984

3. Cohen, Shaye J.D.: From the Maccabees to the Mishnah, Westminster John Knox Press, 1988

4. Albert L. Baumgarten: Ancient Jewish Sectarianism, 1998

5. Encyclopedia Britannica – Hellenistic Judaism, 2004

Categoria: Istorie Politică