Cine este Ion Căian Românul, personalitatea după care este botezat LICEUL TEHNOLOGIC DIN CĂIANUL MIC?

Cine este Ion Căian Românul, personalitatea după care este botezat LICEUL TEHNOLOGIC DIN CĂIANUL MIC?

Unul din cele mai mari proiecte pe infrastructură şcolară din judeţul Bistriţa-Năsăut – Liceul Tehnologic din Căianul Mic se inaugurează vineri, la ora 15.30. Este vorba de un proiect implementat prin finanţare europeană, Programul Operaţional Regional Regio, în valoare de 1,3 milioane euro.

ion-caian

“Pot să spun că după recepţia acestui obiectiv vom avea cea mai frumoasă unitate de învăţământ de pe Valea Ilişua, modernă, performantă, cu toate dotările necesare, unde copiii vor putea învăţa în condiţii foarte bune”, ne-a spus primarul comunei Căianu Mic, Paul Ştir.

Şi, totuşi: Cine este ION CĂIAN ROMÂNUL???

Ioan Căianu, personalitate complexă umanistă şi enciclopedică. „De la constructor de mănăstiri şi şcoli la constructor şi reparator de orgi, maestru al interpretării muzicii de orgă, folclorist, scriitor, compozitor, botanist, educator, pictor, cronicar, tipograf, urmând toate treptele ierarhiei clericale, rămânând pentru toate timpurile, umanistul Renaşterii târzii, precursor al umanismului în Transilvania, sinteza minţii româneşti din toate timpurile. De-a lungul carierei sale, s-a implicat în viaţa socială a timpului, a iniţiat şi a condus şcoli, a organizat internate de elevi, îngrijinduse de hrana şi educaţia lor, fiind un custode deosebit al bunurilor, instituţiilor pe care le-a slujit, devenind principalul ctitor al Gimnaziului din Şumuleul Ciucului”.

Naşterea, numele şi grafia acestuia.

Aşadar, în anul 1629, la Căianul Mic, în ţinuturile someşene, în zilele noastre, localitatea aparţinând judeţului BN, se năştea Ioan Căianu Valahul, cunoscut în epocă, dar şi mai târziu ca „Ioannes Caioni Valachus”, cu men- ţiunea personală „ex parentibus schismaticis”, adică (acela) „născut din părinţi ortodocşi”. Atestat documentar din anul 1456, Căianul Mic aparţinea comitatului Solnoc Dăbâca.

Originea nobilă a familiei se recunoaşte din formula folosită de el în semnăturile pe care le păstrează unele documente ale epocii: Ioan Căian Românul de Căianul Mic, toponimicul sub forma din limba maghiară Kis Kajon, iar numele în varianta latinizată: Ioannes Kajoni / Caioni Valachus.

Nu apare tradus în maghiară nici numele „Ioan”, nici „Românul”, fiind omniprezentă forma Joannes… Valachus. Ar fi fost… Janos Olachus, cum s-a petrecut cu un alt ilustru transilvănean, umanistul născut la Sibiu, trăitor în Europa, Orăştie, Oradea, Bratislava, Zagreb, Strigonium, Olanda şi prieten al lui Erasmus: Nicolaus Olachus sau Miklos Olah. Patronimicul Căianu a fost luat de strămoşii săi, de la toponimicul Căian, obicei practicat în Evul Mediu. Prima atestare a localităţii natale este din 1456. Numele de familie Căian, tălmăcit azi de unii istorici din zonă „Căienar”, „Căinar” apare alături de numele Taut şi Bilt; astăzi numele apar sub formele: Tăutu şi Bilţiu, desemnând familii înstărite, cu titluri nobiliare, poate înrudite între ele, întrucât apar şi ca nume compuse.

Copilăria şi primii ani de şcoală se leagă de zona în care s-a născut:

Căianu Mic, apoi Cluj-Mănăştur, unde şi-a început studiile la Şcoala Iezuită de pe lângă Calvaria, străvechea Biserică din cartierul clujean. În volumul „Există un limpede loc”, scriitoarea Cleopatra Lorinţiu îi consacră un eseu, „Cântarea din închipuire”, din care cităm: „bucuria cântărilor din închipuire se stingea încet-încet şi în locul lor rămânea doar tânjirea dureroasă care-l stăpânea totdeauna după ce înţelegea că e singur şi lipsit de putere”. Închipuirea de demult era alimentată de sonorităţile satului natal care îi vor reda energia necesară Lucrării pentru care se născuse. Studiile şi devenirea spirituală. Activitatea. La şcoala iezuită, cu cadrele sale didactice excepţionale, „tânărul Căianu va descoperi finalitatea unei culturi muzicale cu care va excela până la sfârşitul vieţii sale” (V. Mocanu, Ioan Căianu, p. 27). Această şcoală oferea o instrucţie muzicală superioară, nu numai în scopul însuşirii cântecelor aferente Missei, ci şi a celor laice. Monograful precizează că elevii acestei şcoli nu erau doar catolici, ci şi de alte confesiuni, în special ortodocşi. Există confirmarea faptului că însuşi Episcopul ortodox român al Transilvaniei acelor vremuri şi-a înscris nepotul la Seminarul Iezuit. O atenţie deosebită se acorda studiului orgii, marea pasiune a lui Căianu. Magistrul Oswaldus, organist, a exercitat o influenţă substanţială asupra procesului de formare muzicală, ca şi a „destinului” său muzical. Aşa cum a precizat autorul monografiei mai sus citate, multiple cauze au determinat plecarea tânărului Căianu în estul Transilvaniei, unde avea legături de rudenie şi unde securitatea individuală era asigurată; cel puţin se îndepărta de zona în care se exercitau violenţele regimului calvin, de epicentrul epidemiei de ciumă care secera la acea dată 41 mii de vieţi, precum şi de atacurile sângeroase pe care le declanşaseră armatele turco-tătare aflate în acel timp în apropierea Clujului, marcându-i sensibilitatea la o vârstă relativ fragedă.

Aici, în estul Transilvaniei, „viaţa retrasă, ca şi legăturile cu Moldova aduceau o undă de noutate ascunsă, propice studiului şi meditaţiei”. A continuat şcoala la Şumuleu Ciuc. Cauzele principale ale plecării sale din Cluj-Mănăştur sunt trei, în opinia autorului monografiei, istoricul clujean Vasile Mocanu: prigoana calvină şi persecuţiile religioase exercitate asupra populaţiei de confesiune ortodoxă, abaterea unei epidemii de ciumă asupra zonei Clujului, secerând mii de vieţi, precum şi o adevărată nebunie a distrugerii şi a jertfelor sângeroase comise de oştile turcotătare care se găseau foarte aproape de Cluj. Aşadar, tânărul Căianu a fost nevoit să se refugieze în estul Transilvaniei, unde avea rude: la Miercurea-Ciuc, locuia o mătuşă a sa, căsătorită cu şeful Garnizoanei, căpitanul István Rácz. Pe acest fundal se petrece aderarea sa la catolicism, dar el nu încetează nicio clipă să se simtă şi să afirme că este român; întreaga sa activitate atestă ataşamentul său neclintit faţă de tradiţia românească, tocmai într-o perioadă critică şi umilitoare pentru ea. Alături de el, un număr mare de fii de români au participat la „salvarea” populaţiei din Transilvania inundată de erezia calvină. Numărul românilor este mare şi în rândurile discipolilor şcolilor mănăstireşti. În afară de români mai erau înscrişi elevi din Franţa, Austria, Bulgaria, Belgia, Polonia, Bavaria, Tirol, Praga etc. Prin activitatea sa propriu-zisă şi prin statutul său de monah, frate (pater, frater) respectiv călugăr franciscan („zocolantis”, „purtător de saboţi”?), va petrece mult timp la Şumuleu şi Lăzarea, în cadrul mănăstirilor franciscane. La Şumuleu, tânărul Căianu se remarcă mai ales în domeniul muzicii, Liturghiei şi al picturii, dar fără a neglija studiul ştiinţelor naturii, al paleografiei şi desigur al disciplinelor teologice. Paralel, desfăşoară o activitate de colecţionar de cântece.

Rezultatul acesteia îl vor constitui lucrările din păcate pierdute: Antiphonarium Romanum, Himnarium, De origine custodiae, care apar în 1649, la doi ani după depunerea jurământului de monah franciscan. Jurământul de monah îl depune în anul 1647. Pentru a-şi continua studiile, pleacă la Tyrnavia / Trnava, un orăşel de lângă Bratislava, cu numele maghiarizat Nagyszombat. Aici va urma studii superioare de teologie şi filosofie. Pentru scurt timp va funcţiona aici ca preot, în anul 1655, timp în care îşi va perfecţiona şi studiile de muzică ecleziastică şi de orgă, desigur. După reîntoarcerea sa, va locui la Călugăreni, apoi la Lăzarea şi din nou la ŞumuleuCiuc. În anul 1650 este numit profesor şi organist la Şcoala Monahală de la Şumuleu. El se afirmă, deci, nu numai ca un om de artă, ci şi ca un pedagog excelent, ca un om de ştiinţă deprins cu observaţia exactă, cu cercetarea riguroasă, precum şi ca organizator de şcoli, deosebit de întreprinzător. S-a străduit pretutindeni, să ridice şcolile mănăstireşti la rangul de şcoli medii, angajând cadre didactice mirene, pe criteriul competenţei, perfecţionând învăţământul umanist. La Călugăreni, localitate din judeţul Mureş, a înfiinţat o şcoală cu limbile de predare română şi maghiară, pe care calvinii au desfiinţat-o, iar la Şumuleu a pus bazele unei şcoli latineşti, în 1668, şcoală care se transformă în anul 1686 în Şcoală Teologică. A iniţiat cursuri de pictură bisericească, de construcţie şi reparaţii de orgi, de antrenare a elevilor în scopul reprezentaţiilor scenice Acestea erau influenţate de opera italiană, ambele fiind manifestări de tip baroc, cu deosebirea că teatrul şcolar aparţinea barocului popular, pe când opera aparţinea celui aristocratic.

Era un mijloc de popularizare a culturii şi, ca şi opera, avea la bază dorinţa de a reînvia antichitatea elenă. Semnificativ pentru noi este faptul că erau puse în scenă piese cu caracter religios: Viflaimul veacului al XVII-lea avea aceleaşi personaje ca în secolul al XIX-lea: un crai, un înger, Iosif cu Maria şi cinci păstori; replicile erau date în limbile română şi maghiară, iar numele păstorilor erau româneşti: Bucur, Barbu, Todor, Nicolae, Moş Vasile. Episoade secundare ale piesei sunt preluate din repertoriul ortodox din zona folclorică a Someşului, nefiind excluse câteva contacte realizate chiar prin intermediul lui Ioan Căianu .

A fost un om de cultură deosebit de activ şi apreciat.

A fost desemnat în mai multe funcţii, dar cea mai însemnată a fost aceea de vicar apostolic al Transilvaniei, reflectând faptul că se bucura de o largă recunoaştere a calităţilor şi a meritelor sale. Scriitorul Mihail Diaconescu surprinde în romanul Marele cântec şi această perioadă frământată din viaţa lui Ioan Căianu. Desigur, cu alte metode şi instrumente, monograful său clujean, Vasile Mocanu, o va face în cadrul monografiei citate. Tipografia lui CĂIANU Numele său se leagă şi de Înfiinţarea Tipografiei din Şumuleu, căreia Doamna Elisabeta Muckenhaupt îi consacră o lucrare apărută în condiţii grafice deosebite, cu un rezumat în limbile română şi engleză intitulat: Tipografia şi legătoria de carte de la ŞumuleuCiuc, urmat de „Învăţămintele unei expoziţii”, text semnat de Leonard Pap şi rostit la 15 decembrie 2001, cu ocazia vernisării expoziţiei de carte veche şi obiecte ale vechii tiparniţe, consacrate împlinirii a 325 de ani de la înfiinţarea tipografiei lui Kajoni, celor peste 200 de ani de activitate a acesteia.

După câteva date privitoare la apariţia, în secolul al XIII-lea, pe filiera săsească, a franciscanismului în Transilvania, autoarea se referă la construirea Catedralei de la Şumuleu, în timpul domniei lui Iancu de Hunedoara, neexcluzând posibilitatea ca la construcţia ei să fi contribuit efectiv în timpul regenţei sale. Prima ei atestare documentară este din1444. Urma să fie susţinută drept punte de legătură cu misiunea catolică din Moldova.

Autoarea afirmă că „Biserica Preafericitei Fecioare Maria” şi Mănăstirea Franciscană au fost întemeiate şi în scopul amintit. De-a lungul secolelor, biserica şi mănăstirea au devenit centrul cultural-religios al zonei. Privitor la fondarea tipografiei şi a activităţii acesteia, Elisabeta Muckenhaupt afirmă: „Fondatorul ei este considerat eruditul călugăr franciscan Joannes Kajoni / Ioan Căianu, care cu sprijinul contemporanului său, Modestus a Roma, fostul custode al franciscanilor transilvăneni, a obţinut de la Roma aprobarea pentru înfiinţarea tipografiei. Astfel, scrisoarea Sfintei Congregaţii, Sacra Congregatio de Propaganda Fide, din ziua de 22 iunie 1676, acordă franciscanilor din Ciuc dreptul de a tipări gramaticile lui Aelius Donatus şi Emanuel Alvarus, epistolele lui Cicero şi abacul”. În procurarea presei tipografice şi a inventarului şi apoi în editarea cărţilor, Căianu a fost sprijinit de călugări şi intelectuali contemporani din rândul nobilimii transilvănene. Prima carte tipărită a fost Cantionale catholicum, carte redactată de Căianu, o culegere de cântece reeditată ulterior în mai multe rânduri şi care se bucură şi astăzi de popularitate şi circulaţie şi în Moldova. Interferenţele culturale de pe ambii versanţi ai Carpaţilor Răsăriteni prin prisma circulaţiei cântecului religios cunoscut în mediul ortodox sub numele de priceasnă ar putea constitui obiectul unei cercetări aprofundate.

Codicele CĂIANU

Pentru cultura românească cea mai importantă contribuţie este Codicele Căianu: CODEX CAIONI, despre care Vasile Mocanu afirmă că „are întinderea şi adâncimea unei secţiuni transversale prin istoria întregii culturi muzicale româneşti şi europene”. Anul 1985 marchează o nouă etapă în exegeza consacrată personalităţii sale. Destinul lucrării a fost dramatic până în acest an. Timp de mai multe decenii ale secolului XX a fost ţinut ascuns şi numai printr-un miracol a fost scos la iveală într-o stare bună, putând fi şi restaurat, apoi editat în colaborare râmâno-ungară, pus în circuitul natural al bunurilor spirituale. Studiul Codicelui a cunoscut un reviriment prin publicarea culegerii în notaţie de tabulatură pentru orgă din sec. al XVII-lea, ca rezultat al unor aspiraţii nobile şi legitime de cunoaştere şi restituire a unei opere de seamă. Cele două volume Facsimile şi Transcriptiones I, II s-au realizat prin colaborarea dintre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Bucureşti şi Institutul De Muzicologie al Academiei Ungare de Ştiinţe din Budapesta, conform înţelegeri dintre Ministerele Culturii din cele două ţări. „Sfera colecţiei MUZICALIA DANUBIANA se lărgeşte în mod îmbucurător, cuprinzând şi o lucrare de referinţă românească, scopul ei fiind publicarea documentelor cu caracter muzical, ce aparţin ţărilor dunărene, relevând „dorinţa de a-şi însuşi valorile europene, rigurozitatea lui ştiinţifică şi gustul lui muzical”, arată Dr. Octavian Lazăr Cosma şi Dr. László Dobszay, în Prefaţa lucrării. Prezenţe culturale româneşti creştine ale secolului al XVII-lea: Pater Ioan Căianu-Valahus 43 Îngrijirea ediţiei este Doamna Saviana Diamandi, care a avut acces neîngrădit la studiul manuscrisului, în descifrarea iniţială a titlurilor, a textelor şi a însemnărilor din Codice, în colaborare cu Doamna Elisabeta Muckenhaupt, redescoperitoarea acestuia, precum şi cu sprijinul altor personalităţi culturale marcante, al unor instituţii de cultură din Bucureşti, Tg. Mureş Odorhei, a căror listă ar putea fi consemnată într-o lucrare consacrată exclusiv Codicelui. Transcrierea integrală a Codicelui a fost executată direct de pe manuscris şi fotografii la Miercurea-Ciuc şi Bucureşti în perioada septembrie 1986 şi martie 1987, studiul aprofundat al manuscrisului şi a întregii bibliografii s-a încheiat la începutul anului 1989 (cf. Saviana Diamandi). Codexul cuprinde 346 de piese foarte variate ca factură, reflectând interesele muzicale ale epocii, îndeosebi ale lumii orăşeneşti. Pe lângă câteva dansuri transilvane de interes pentru folcloriştii de mai târziu şi un număr de bucăţi compuse de Căianu însuşi, majoritatea pieselor notate în Codice aparţin unor compozitori vestici de madrigale, motete, arii, dar şi piese instrumentale, ceea ce i-a atras aprecierea ca „sinteza spirituală cea mai expresivă a muzicii româneşti în perioada feudală în Transilvania”. Sursele acesteia sunt următoarele: muzica religioasă, conţinând misse, imnuri, motete; dansurile la modă în secolele al XVIlea şi al XVII-lea: Gaillarde, Sarabanda, Courante, Allemande etc.; muzică populară mai ales românească, întrucât din cele 14 melodii de dans, 10 sunt româneşti. Sunt primele noastre melodii populare puse pe note, fapt ce arată clar caracterul ştiinţific şi importanţa muzicală a Codicelui. Este vorba de melodii de dans care au o origine vocală, dintre care unele supravieţuiesc şi azi în memoria poporului nostru. Este o dovadă a contactului său neîntrerupt cu tradiţia româ- nească atât din zona sa de origine, cât şi din Moldova. Dispărut o vreme, Codicele a fost regăsit în anul 1985 zidit în pereţii Bisericii din Şumuleu, împreună cu 124 de cărţi vechi, în majoritate incunabule despre a căror existenţă vorbeau documente ale epocii. Merită să fie menţionat şi faptul că o melodie de dans a lui Căianu a intrat în muzica clasică: este o prelucrare liberă a temei din Dansul lui Lazăr Apor, o melodie românească preţuită la curtea acestui nobil şi care circula legată de numele lui, dar era cunoscută sub numele de Chorea. A fost preluată de Johann Sebastian Bach în Suita în si, de Chopin în Fantezia nr. 13 şi de Hector Berlioz în Marşul lui Rákoczi. Şi în muzica cultă românească regăsim unele melodii de dans de largă circulaţie păstrate din acele vremuri, în armonizările lui D. Kiriac şi chiar în Rapsodia I de G. Enescu. Este vorba de Banul Mărăcine şi de cântecul Pe cărare sub un brad. În ceea ce priveşte circulaţia orală a unor piese din Marea Antologie Muzicală, cum o numeşte compozitorul şi muzicologul Marţian Negrea, se poate cita din lucrările prezentate în cadrul Simpozionului Naţional organizat în localitatea natală a Părintelui Căianu afirmaţia că unele melodii circulă şi azi în zona Someşului: Dans din Mireş, Nunta din Cana Galileii etc. „Deosebit de sugestiv este Cântecul Voivodesei Lupu, un cântec istoric tragic, care reprezintă un bocet al Doamnei Lupu după ce Vasile Lupu a fost închis în Constantinopol în Închisoarea celor 7 Turnuri”.

Profesorul Viorel Moldovan scrie în cotidianul Răsunetul din Bistriţa: „Cântecul: Creşteţi flori şi înfloriţi, Că mie nu-mi trebuiţi, Creşteţi flori cât gardurile. Că nu vă rup vârfurile… este mai mult un cântec de durere al fetei măritate cu forţa de mama sa în sat străin, la mare depărtare, fiind despărţită de fetele şi feciorii din sat, cântat şi astăzi de mama, o bătrânică de 84 de ani, care, ascultând melodia interpretată instrumental de studenţii Conservatorului Gheorghe Dima din Cluj, pe dată mi-a cântat-o cu versurile ei de peste 350 de ani vechime, ca şi versurile pentru piesa Dans zglobiu prelucrată de Doru Popovici”. Marţian Negrea consideră deosebit de preţioasă contribuţia istorică şi folclorică a lui Ioan Căianu pentru noi, românii: „Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste 10 melodii româ- neşti constituie o dovadă care ne vorbeşte despre vechimea, trăinicia şi superioritatea cântecului nostru, aruncând în acelaşi timp şi o rază luminoasă asupra unui popor care ştie să-şi preţuiască şi să-şi păstreze cu sfinţenie comorile sale sufleteşti… prin munca sa atât de multilaterală, înregistrată în analele secolului al XVII-lea, a contribuit şi acest fiu al www.cimec.ro / www.mncr.ro Emil POP, Valeria POP 44 neamului nostru românesc la sporirea culturii cu o serie de manifestări de seamă, în organul artelor şi literelor. Amintirea lui se cuvine să fie păstrată în analele istoriei române”. Ioan Căianu – cetăţean şi personalitate europeană. A fost un român ardelean, care până la vârsta de 19 ani a aparţinut comunităţii ortodoxe. Va mărturisi această apartenenţă prin precizarea frecventă „Valachus ex parentibus schismaticis”, ştiut fiind că întotdeauna catolicii i-au considerat mereu pe ortodocşi autori ai Schismei, ceea ce nu este în întregime real. A fost botezat în religia ortodoxă, în comuna Aghireş, de un preot româno-calvin, „complexonul” româno-calvin exprimând o realitate a epocii, în sensul că exista totuşi o convenţie, o înţelegere între ortodocşi şi calvinii care se întreceau la acea dată cu catolicii în prozelitism, o înţelegere ca românii să fie botezaţi în religia ortodoxă de preoţii calvini, de a se oficia şi alte ritualuri religioase în rândul credincioşilor ortodocşi, dar să nu existe obligativitatea pentru aceştia de a deveni calvini. Faptul în sine reflectă epoca, sugerând numeroasele conflicte, necontenitele oscilaţii şi persecuţii religioase la care au fost supuşi românii ortodocşi din Transilvania în frământatul secol al XVII-lea. Şi-a afirmat originea românească şi ortodoxă cu o preţuire deosebită şi cu un orgoliu convingător în afirmaţiile sale cu accente intenţionate, de parcă ar fi prevăzut că peste secole i se va nega această identitate, ca şi când a fi catolic ar fi devenit identic cu a fi maghiar(izat), în această zonă a noastră; dimpotrivă, am putea spune că el evocă, de câte ori poate, originea sa şi a părinţilor săi, implicit a strămoşilor săi, prin sintagma consacrată: „Valachus ex parentibus schismaticis”, adică ortodocşi. Este interesant că personalitatea acestui umanist de elită este revendicată de mai multe popoare europene din spaţiul cultural central şi est-european. Românii şi-l revendică pe drept cuvânt, el însuşi afirmându-şi originea românească şi ortodoxă, precum am mai arătat; maghiarii catolici din zona noastră, subliniem, îl revendică în virtutea faptului că în viziunea lor a fi catolic este sinonim cu a fi maghiar, ceea ce este un abuz, o exagerare proliferată până în zilele noastre, vizibilă prin faptul că reuniunile catolice se oficiază în singura limbă pe care o doresc ei legitimată aici, anume maghiara, ceea ce în secolul nostru şi în mileniul nostru nu ar trebui să se mai conceapă, fiind perimat faptul de a nu utiliza o limbă de circulaţie internaţională, precum şi limba statului în care trăim, ca limba majorităţii, limba naţională a statului nostru naţional unitar, România. Dar nu este vorba doar de atât: slovacii şi cehii şi-l revendică, în virtutea faptului că şia făcut studiile la Tyrnavia, orăşelul de lângă Bratislava, unde era preot din 5 noiembrie 1655, Aşa cum am afirmat, a fost un om de seamă pe care Ardealul, şi prin el România, l-a dat culturii europene şi universale, dar şi celei româneşti şi maghiare. Este unul dintre românii ctitori de cultură depăşind graniţele unei ţări şi ale unei singure limbi.. În galeria cetăţenilor de onoare ai Europei Unite se află la loc de cinste şi Căianu.

Categoria: EVENIMENT