Cenuşa unui „zeu” sau mâine, cântecul acesta…

Cenuşa unui „zeu” sau mâine, cântecul acesta…

Neştiute, nevăzute şi neînţelese sunt căile vieţii, că alea ale Domnului sunt aşa cum sunt, departe de înţelegerea noastră, departe de noi. Aşa se întâmplă şi cu oamenii, mai mult sau mai puţin apropiaţi, mai mult sau mai puţin prinşi în vîrtejul acestei lumi neînţelese. Aşa şi cu Emil Dreptate, un foarte bun om de radio al vremurilor sale, unul din puţinii corespondenţi ai Radio România Actualităţi care „intra” în direct în faimosul „Matinal” realizat de un alt mare dipărut, Paul Grigoriu.

Mă gândesc cât este de ciudat faptul că, eu, de multe ori, „oaia negră” a Mesagerului de Bistriţa-Năsăud, să scriu despre Emil Dreptate pe pagina de gardă a ziarului care l-a condus timp de aproape 15 ani. E prima dată când scriu despre el, poate, ultima.

Acum că a trecut Styxul, plătindu-l pe Caron cu vreun poem de-al său, îmi dau seama că Justice, cu toate ale lui, şi-a înţeles meseria de ziarist mult mai bine decât o fac alţii în ziua de azi

M-a certat rău, ne-am certat, de câteva ori a avut şi dreptate, alteori era cât se poate de cinic, nu degeaba era poreclit „Justice”, dar am învăţat responsabilitatea a ceea ce faci: stilul dur, direct, fără foarte multe explicaţii, mi-a prins bine în jungla din presă, fie ea locală, regională sau naţională.

Ca fiecare din noi, avea calităţi, numeroase defecte, a iubit şi a urât, ca noi toţi şi, nu avea întodeauna dreptate. Cu toate acestea, Mesagerul îi datorează măcar formatarea unei echipe puternice şi profesioniste şi, care, acum, ar putea demonstra că presa e încă puternică, nu dezbinată şi umilită, de unii, de alţii, de şmecherii de profesie şi, care te privesc candid atunci când te înjunghie.

Dincolo de colonelul de Securitate, de grade, de „câmpul operaţional”, de umbrele care te însoţesc în această meserie, de unele secrete duse cu el pe luntrea lui Caron, Emil Dreptate rămâne un poet adevărat, un om care nu a avut întodeauna timp de sine şi de poezia pe care, tot în secret, o iubea atât de mult. Scriitor discret, pentru că aşa a înţeles el timpurile , Emil Dreptate lasă în spate o lirică care va trece testul veacului de singurătate.

„De aceea te-am chemat să-ţi las casa sufletului cu uşile şi ferestrele deschise. Du-te mi-ai spus du-te şi vezi ce mai face frunza şi ce mai şopteşte ea când nu se reîntoarce şi sloboade ca pe nişte soldaţi întemniţaţi într-o privire gândul pentru acasă cel care nu te-a părăsit niciodată” 

 Sufletul catedrală în care sălbăticia ardea ca o flacără. Se veştejeau până departe cuvintele şi spaimele./ Mâniat pe neprihănire, pe umbletele şi căile nădejdii, încă puţină vreme, voi uita la umbra aripii pasul mincinos şi înşelător./ Ca dintr-un arc moştenirea acelei clipe doborând totul dacă se-ntâmplă cu împrumut şi fără vicleşug să te caut./ Ieşind dintr-o pădure fără hotare mai trec pe acolo, copac verde şi singur, peste ţinuturile pe care de mult s-a rătăcit sămânţa rodnică a depărtării şi dăinuirii în absenţă” .

La revedere, Emil Dreptate!

Categoria: ANALIZE-COMENTARII