ALEXANDRU PETRIA: Şi garoafele au viermi!

ALEXANDRU PETRIA: Şi garoafele au viermi!

Mă gândeam cu ce să încep. Un coleg mi-a spus să exportăm sicrie în fosta Iugoslavie, era pe vremea războiului de acolo, dar l-am băgat în mă-sa. Voiam să fac bani, nu s-o frec cu ziaristica. M-am săturat să-mi râdă în nas subiecţii anchetelor, politicieni şi oameni de afaceri cu milioane în cont câte carii am eu. Şi am multe carii. Aveam şi ceva bani. I-a obţinut Amelia, comisioane la contractele de publicitate pe care le-a semnat pentru “Contabilul”, ziarul unde era angajată. Am căzut de acord să-i înmulţim. M-am săturat să fiu lefegiu, la cheremul unora mai proşti, şi tupeişti. Dar idealurile nu s-au topit ca un om de zăpadă, nu visam să mă îmbogăţesc oricum, decenţa era încă decenţă. Ne-am stors minţile, eu şi Amelia, şi ne-am adus aminte că în piaţa “Coşbuc” se aduc flori en-gros. Tocmai ne-am cumpărat un apartament în Deania, în Ardeal. Ni s-a făcut lehamite de Bucureşti. De la adusul aminte până ne-am gândit la vânzarea florilor en-gros n-a trecut mult. Şi ne-am decis să vindem flori comercianţilor, majoritatea ţigani.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat şi o maşină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca şofer. Şi am luat-o pe drumul Bucureştiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent, pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleşească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian şi eu în faţă. Am cumpărat din “Coşbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era de 100%. În piaţa “Unirii” a trebuit să frânăm brusc, deoarece ne-a intrat în faţă, cu o viteză de raliu, un Mercedes. Şi s-a rupt braţul maşinii, din dreapta, de pe faţă. Era în zori şi am pus maşina pe un cric până un poliţai a chemat o maşină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat ore late şi lungi, căldura se împrăştia pe asfalt ca mărunţişul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stropit cu apă, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puşi de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-am văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei ţigănci cu tarabe şi 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în maşină, am depăşit Reghinul şi am ajuns noaptea pe nişte dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereştri. Nici un indicator pe drum, deşi curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un ţăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înţeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu prudenţă. Indicatorul benzinei se apropia de roşu, a ajuns pe roşu, şi am coborât câteva dealuri fără motor, din inerţie, şi în final am ajuns la cumnaţi, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienţi până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Şi vana s-a umplut, spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei ţigănci, pe-un inel de aur, fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate precum ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt OK. Multe dintre ele aveau pistilele mărite şi şmecheriile alea din care ies petalele erau moi. A rupt între degete o garoafă şi am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi şi graşi. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva oraşe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraş. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.

Categoria: ANALIZE-COMENTARII