A existat disidenţă înainte de Paul Goma? SE ÎNTREABĂ ION SIMUŢ

A existat disidenţă înainte de Paul Goma? SE ÎNTREABĂ ION SIMUŢ

A existat disidenţă literară şi înainte de Paul Goma, dar ea este puţin cunoscută şi rareori invocată. Câteva disocieri sunt absolut necesare. Disting între disidenţa strict politică (de tipul rezistenţei armate din munţi din 1948 până la anihilarea ei) şi disidenţa exprimată prin textul literar publicat cu mari riscuri, fie şi sub pseudonim şi în străinătate. Securitatea a reuşit să deconspire de fiecare dată autorii. Disting apoi între disidenţă şi subversivitate, ambele conţinute în discursul literar, prin diferenţa de atitudine între directeţe şi insinuare, diferenţă care se vede şi în comportamentul cenzurii sau al represiunii: literatura disidentă nu poate fi niciodată publicată în ţară, nici acceptată în vreun fel, în timp ce literatura subversivă, nepercepută ca atare de către cenzură, ci de către cititor, prin complicitate, este publicată şi dobândeşte o circulaţie publică ce se încarcă de un prestigiu ocult. Disting, în al treilea rând, între disidenţa politică a scriitorilor, exprimată prin scrisori deschise şi texte politice, pe care aş numi-o disidenţă biografică, şi disidenţa literară. În sfârşit, las deoparte, disidenţa literară de sertar, adică aceea care nu şi-a căutat la timp o cale de afirmare (de publicare) şi a fost cunoscută numai după 1989, cum este, de pildă, romanul lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron.

Disidenţa nu poate fi discutată separat de exil. Disidenţa, începută acasă, sub dictatură, sfârşeşte fie la închisoare, fie în exil. Orice dictatură tinde să-şi anihileze opoziţia, pentru că nu suportă spiritul critic, nici perspectiva unei alternative la putere. Dictatura se crede de o legitimitate eternă. E adevărat că trebuie să facem o deosebire între disidenţă şi opoziţie. Disidenţa înseamnă (conform DEX) susţinerea unei opinii separate, dar nu total opuse, faţă de majoritatea membrilor unei colectivităţi sau, mai precis, ale unei organizaţii politice, adică a unui partid. Ea conduce la sciziune în interiorul unei colectivităţi organizate după anumite principii sau la despărţirea unui grup sau a unei persoane de organizaţia-matcă. Disident a fost Troţki faţă de Partidul bolşevic, iar consecinţa a fost prigonirea lui în exil, iar apoi uciderea lui în Mexic. Disident ar putea fi considerat, la noi, oricare membru al PCR, care dorea o schimbare radicală în interiorul partidului neacceptată de majoritate, dar păstrând esenţialmente aceeaşi doctrină. Am avut şi noi troţkiştii noştri. Miron Radu Paraschivescu a fost unul dintre aceştia. Jurnalul său, atât cât a fost publicat, numai fragmentar, abia în 1994, în Jurnalul unui cobai. 1940-1954 (în franceză Journal d´un hérétique, Paris, 1976) dovedeşte această “deviaţie” sau opinie separată: MRP ar fi vrut un alt fel de comunism decât cel din România anilor ’50, dar, în orice caz, categoric, tot un comunism. Un alt critic de stânga al regimului comunist de la noi a fost Petre Pandrea: un disident, în sensul propriu al acestui cuvânt. Pentru aşa ceva părea să se pregătească radicalizarea poeziei lui Nicolae Labiş, militând pentru recuperarea unui Marx tânăr. Tot romanul postum al lui I. D. Sârbu Adio, Europa! (apărut după 1989) îşi construieşte critica dură a regimului comunist din punctul de vedere al unui personaj care crede că răul vine dintr-o proastă înţelegere şi aplicare a marxismului. Comunismul românesc a denaturat marxismul – aceasta e atitudinea tipică pentru disidenţa mocnită a anilor ’50, disidenţa de stânga, continuată prin insinuări până în anii ’80, în romanele lui Marin Preda, Augustin Buzura sau Paul Georgescu. Personajele acestora din urmă (tânărul activist Niculae Moromete din Marele singuratic, medicul Ion Cristian din Orgolii, fost ilegalist) cred în posibilitatea unui “mai bine”, sunt comunişti emancipaţi, meliorişti paşnici, dar nu reformatori radicali, direcţi şi transparenţi în negaţie. De aceea literatura lor nici nu ajunge la disidenţă, fiind doar subversivă, insinuantă, oblică, avându-şi, fără îndoială, eficienţa ei în eliberarea “gândirii captive”.

Disidenţa exprimă o ruptură şi conduce, în fond, la opoziţie. În sens propriu însă, opoziţia ar trebui să fie de semn contrar şi din afara partidului contrazis. O asemenea opinie ar însemna negarea comunismului, de pe o platformă ideologică obligatoriu de dreapta. Regimul comunist nu acceptă însă publicarea unei asemenea literaturi. Ea e posibilă numai în clandestinitate sau în exil. Ar intra în această categorie poezia de închisoare a lui Radu Gyr şi a altora, circulând oral. Stărui să subliniez că înglobez aici numai literatura propriu-zisă, indiferent de calitatea ei: poezie, memorialistică sau roman, care încorporează o ideologie anti-comunistă explicită. Exemplele pe care le-am putea aduna sunt extrem de puţine. Primul notabil ar fi poemul Adio libertăţii, trimis în străinătate de V. Voiculescu sau de către altcineva şi ajuns la revista pariziană “Luceafărul”, unde apare sub pseudonimul Valeriu Anghel în numărul 2, din mai 1949. Roxana Sorescu îl recuperează în ediţia sa de Opere V. Voiculescu (Ed. Cartex, 2004, p. 665-666) în partea rezervată poeziei. Starea de deprimare datorată piederii libertăţii apare într-un tablou apocaliptic: “Călcată ţara ca un teasc cu struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi./ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri/ Ne-ngroapă şi ne samană pe noi./ Pe regi ni-i azvârliră la gunoi,/ Din pântece ni-s pruncii puşi la juguri,/ Strămoşii şterşi ca basme cu strigoi”. Cum izbăvirea nu vine de nicăieri, singura soluţie rămâne încrederea disperată în minunea că libertatea va reveni: “Tu, glorie a vieţii, tu ne ţii!/ Să-ţi spun adio ţie? Niciodată!/ Chiar de-o fi scris să nu mai fim noi vii, / De dincolo de moarte scăpărată,/ Tunând peste tirani, tot ai să vii!” Fără încrederea în liberate viaţa însăşi îşi pierde raţiunea. Între manuscrisele confiscate de către Securitate la arestarea lui V. Voiculescu trebuie să se fi găsit o versiune a acestui poem, aşa încât el a putut constitui un cap de acuzare alături de poemele religioase citite de scriitor la reuniunea grupării “Rugul aprins”. Ancheta formula învinuirile destul de clar, iar acuzaţia trebuie să fi avut în vedere şi acest poem, deşi nu o făcea explicit: “Numitul Vasile Voiculescu este cunoscut ca element duşmănos al clasei muncitoare şi URSS prin scrierile sale. După 23 August 1944 a scris o seamă de poezii pe teme mistice, cu un caracter duşmănos şi ostil regimului democrat popular. Cunoscându-se sentimentele sale ostile, a fost atras de Mironescu Alexandru în grupul contrarevoluţionar Rugul aprins. Începând din 1955 şi până la arestare a participat la mai multe întâlniri clandestine, unde pe marginea unor lucrări scrise de el a purtat discuţii ostile şi şi-a manifestat nemulţumirea că lucrările sale nu sunt publicate, arătând în discuţii duşmănoase că în Republica Populară Română n-ar fi libertate”. Mi se pare evident că argumentul din urmă se bazează pe poemul Adio libertăţii. În primii ani ai regimului comunist din România preţul disidenţei sau al opoziţiei (am spus că le cred echivalente, în cele din urmă) nu putea fi decât închisoarea, iar uneori chiar moartea. Ulterior, în anii lui Ceauşescu, preţul disidenţei era exilarea forţată.

Al doilea episod, puţin cunoscut (deşi am scris despre el în 1994 în volumul meu Incursiuni în literatura actuală), ce merită consemnat când reconstituim istoria disidenţei literare româneşti, priveşte cazul avangardistului Victor Valeriu Martinescu. Există un document artistic al protestului clamat de VVM în epoca proletcultistă: în 1956, numărul 10 al revistei “Caiete de dor”, care apărea la Paris, este în întregime un fel de memoriu poetic virulent, patetic şi tulburător, publicat sub pseudonimul “Haiduc” şi prefaţat de Virgil Ierunca. Acel document, cu texte scrise în intervalul 1944-1955, poeme despre teroarea bolşevică, mi-a fost pus la îndemână de Virgil Ierunca şi l-am reprodus în întregime în revista “Familia” nr. 10 din octombrie 1990. Aceste texte au constituit în 1958 dovezile acuzării comuniste la adresa autorului, arestat, dus la Jilava şi pus sub învinuirea gravă de “uneltire contra ordinii sociale”. Condamnarea la moarte este comutată după câteva săptămâni în muncă silnică pe viaţă, iar în 1964 VVM este graţiat. În manifeste şi poeme politice, cu virtuţi literare, disidentul nostru detestă făţiş bolşevismul instalat la putere în România. Prima parte, un fel de prefaţă, intitulată Să nu uităm şi să nu iertăm, datează din 1948 şi clamează cât se poate de categoric şi de dur: “Românul e împins de revolverul dintre coaste şi de laba din ceafă să demisioneze nu numai din Istorie ci şi din Neam”. Ofensiva se duce împotriva “creierului roşu antropoidal”. Poemul Cântec în noapte, din 1949, e scris în închisoarea de la Aiud, unde “e greu să rămâi Om”. Într-un Tablou de sezon, din 1950, întemniţatul de pe malul lacului Taşaul are o viziune de coşmar: “aici, e-o glumă viaţa şi sufletul, o boare,/ şi, undeva pe ţărm, se scladă, nevăzută, Teroarea”. Un Cântec şoptit la ureche, în 1955, emană deznădejdea totală, identificând demonii dominatori şi distructivi ai neamului şi ai libertăţii: Prostia, Nemernicia, Minciuna, “Frica păroasă”. Când sloganul epocii era credinţa hiperbolic politizată că “lumina vine de la Răsărit”, VVM a scris într-unul din poemele acestui grupaj, Pastel autoh­ton, un vers de o neliniştitoare rezonanţă: “Se-ndeasă negura din Răsărit”, întorcând polemic-sumbru o perspec­tivă oficială triumfalistă.

Al treilea caz demn de a fi invocat ca un reper e acela al lui Păstorel Teodoreanu, disident veritabil în epigrame politice usturătoare, ce circulau clandestin, a căror vehemenţă autorul a plătit-o cu închisoarea. Ele nu figurează în ediţia Rodicăi Pandele din epigramele lui Păstorel, apărută în 1997 la Editura Humanitas, pentru că le consideră apocrife, neputând fi dovedite cu manuscrise. Sunt însă adunate şi creditate ca aparţinând lui Păstorel în volumul Politice şi apolitice, antologie de George Zarafu, Editura Victor Frunză, 1996. Amintesc câteva, unele poate cunoscute. De pildă, apropo de convertirea unor legionari la comunism: “Căpitane,/ Nu fi trist!/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist!” Alta este dedicată Diviziei “Tudor Vladimirescu”, decimată la Debreţin, după ce a fost improvizată din iniţiativa Anei Pauker din prizonierii români de pe frontul rusesc: “Din falnic vânător de munte/ Mi te-a făcut Ana pandur!/ Întâi ţi-a-nfipt o stea în frunte/ Şi-apoi un Debreţin în cur!” O altă epigramă denunţă regimul favorizant acordat oportuniştilor: ŤLa Pelişor, palat transformat de regimul comunist în “casă de creaţie”ť – este menţiunea ajutătoare din titlu: “Voi, creatori ai artei pure,/ Ce staţi acuma la pădure,/ Să fiţi atenţi când vă plimbaţi/ Să nu călcaţi în… ce creaţi!” Iată şi portretul sarcastic al unui influent lider din epocă: “Are cap pătrat şi dur,/ Pe muscali îi pupă-n cur!/ Şi în… pesta mamii lui/ A atins apoteoza…/ Cine credeţi că-i acesta?/ Să vi-l spun eu: Petru Groza!” Las deoparte una şfichiutoare la adresa oportunismului sadovenian şi reproduc două epigrame antiruseşti, argumente sigure pentru arestarea autorului bănuit. Prima: “Soldat rus, soldat rus,/ Te-au ridicat atât de sus,/ Ca să te vadă popoarele…/ Sau fiindcă-ţi put picioarele?” A doua, caricatură a eroului sovietic: “Pe drumeagul din cătun/ Ieri venea un rus şi-un tun:/ Tunul – rus/ Şi rusul – tun!” Schimbarea de atitudine după moartea lui Stalin, la Congresul al XX-lea al PCUS, e privită cu o ironie defăimătoare a servilismului politic: “La Kremlin s-a dat semnalul/ Şi-am văzut c-aşa stă treaba:/ Ani şi ani pe Ťgenialulť/ L-am pupat în cur degeaba!” Toate aceste epigrame anticomuniste l-au costat pe autor cel puţin patru ani de puşcărie, de la sfârşitul anilor ’50, până în 1962.

Cazul care a devenit cel mai cunoscut după 1990 e acela al poeziei lui Radu Gyr Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru care autorul este arestat în 1958 şi condamnat la moarte pentru instigare contra regimului comunist. Pedeapsa va fi comutată în detenţie pe viaţă, iar în 1963 Radu Gyr va fi graţiat. Poemul a devenit între timp foarte citat şi antologat, aşa încât nu-l mai citez nici fragmentar. Este, din câte înclin să cred, cel mai puternic act de disidenţă, exprimat prin intermediul literaturii până în 1965 – o dată limită de la care atitudinea faţă de disidenţi se schimbă şi se nuanţează, adoptându-se cel mai adesea exilul ca pedeapsă. O istorie a disidenţei literare e de reconstituit cu atenţie, pentru a reda demnitatea scriitorului român, acolo unde e cazul.

 

Categoria: EVENIMENT