49 de ani de la INVADAREA CEHOSLOVACIEI

49 de ani de la  INVADAREA CEHOSLOVACIEI


Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase

În noaptea de 20/21 august 1968, 2.000 de tancuri sovietice Şi 200.000 de trupe, majoritatea sovietice, asistate de militari din Bulgaria, Polonia, Ungaria si R.D.G., au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt refomelor democratice iniŢiate de autorităţile de la Praga.

Precriza – reformele prin – „Primăvara de la Praga”[1]

Primăvara de la Praga – cum a rămas cunoscută în istorie încercarea comunștilor din Cehoslovacia de a reforma sistemul socialist de tip sovietic , în 1967-1968, a fost cel mai ades privită din perspectivă ideologică[2] fiind de fapt o operațiune foarte bine pusă la punct de K.G.B. și G.R.U., alături de serviciile de informații ale statelor frățesti și indeplinită de Armata Roșie. La începutul anilor ’60, Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de la conducerea Partidului Communist din Cehoslovacia. Rămas fără susținere în cadrul C.C. al P.C.C., Novotny a fost nevoit să demisioneze, la 4 ianuarie 1968, din funcția de prim-secretar al partidului și de președinte al Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniștilor reformiști. [3] În aprilie, Dubček a lansat un program de liberalizări și reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei și posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea, de asemenea, planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale.[4] Deși programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au apărut, astfel, o serie de acțiuni radicale pentru acea perioadă: în presă au apărut declarații antisovietice; Social Democrații au început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Membrii conservatori ai Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului, anunțând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare. În opinia dramaturgului Vaclav Havel, el însuși participant activ la evenimente, cursul radical al mișcării politice de la 1968 „nu a fost rezultatul vreunui program clar ori al unei voințe neechivoce, ci o manifestare a unei super-presiuni sociale care a găsit o ocazie prielnică”. Luați de „val”, comuniștii cehoslovaci erau siguri că sovieticii vor fi de acord cu reforma din Cehoslovacia.

Negocierile cu sovieticii și ruptura de Blocul comunist și Pactul de la Varșovia

Leonid Brejnev[5] și conducerea țărilor din Pactul de la Varşovia[6] (cu excepția României, erau îngrijorați din cauza reformelor lui Dubček, pe care le priveau ca acțiuni ce slăbeau poziția Blocului Comunist în plin Război Rece. Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri. Discuții bilaterale au avut loc în iulie la Čierna nad Tisou, în apropierea graniței slovaco-sovietice. La discuții, Dubček a susținut programul aripei reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia, reafirmându-și, în același timp, adeziunea la Pactul de la Varşovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, C.A.E.R. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era, însă, împărțită între reformatori (Josef Smrkovský, Oldřich Černík și František Kriegel) care îl sprijineau pe Dubček, și conservatori (Vasil Biľak, Drahomír Kolder și Oldřich Švestka) care au adoptat o poziție anti-reformă. Pe 3 august 1968, reprezentanții statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declarația de la Bratislava. Aceasta reafirma atașamentul nemăsurat față de doctrina marxist-leninistă și declara război împotriva ideologiei „burghezo-moșierești” și a tuturor forțelor „antisocialiste”. Uniunea Sovietică și-a declarat intenția de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic. Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să își subordoneze propriile interese naționale intereselor Blocului Comunist (prin acțiuni militare, dacă era necesar) a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev. În noaptea invaziei, „Prezidiumul Cehoslovac” a declarat că trupele invadatoare au intrat în țară fără cunoștința Cehoslovaciei. Imediat după intervenție, a fost convocat în secret al 14-lea congres de partid și aici s-a subliniat faptul că nimeni nu a cerut intervenția. Cu toate acestea ziarele centrale sovietice au publicat o cerere nesemnată, care se pretindea că ar fi fost trimisă de Cehoslovacia prin care s-ar fi solicitat „asistență imediată, inclusiv armată”. Dar, în final, sovieticii, fiind nesatisfăcuți de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia țării.

Criza, intervenția K.G.B.-lui și ocupația sovietică

Serviciile de Informatii civile și militare au desfașurat activități de culegere a informațiilor și pregăirea invaziei. Astfel K.G.B. a trimis în Cehoslovacia treizeci de persoane sub acoperirea de turiști occidentali , care au desfășurat o activitate provocatoare , cerând rasturnarea regimului comunist și iesirea din Pactul de la Varșovia . KGB-ul și-a procurat dosarele tuturor liderilor cehoslovaci implicați în procesul de de reforme , iar criptanaliștii si-au intesificat activitatea de descifrarea a corespondenței diplomatice cehoslovace.[7] Una din cele mai complete relatări, privind atitudinea și activitatea K.G.B. în timpul crizei și interveției din Cehoslovacia a fost prezentată în lucrarea lui Christopher Andrew și Oleg Gordievsky – „KGB, The Insside Story of its Foreign Operatios from Lenin to Gorbachev”[8] Gordievsky[9] se oprește amănunțit asupra situației din august 1968 și dezvăluie rolul deosebit al K.G.B.-lui care a dezinformat sistemtic conducerea U.R.S.S. în legatură cu derularea evenimentelor despre fabricarea mărturiilor și de existența complotului imperialist, despre agenții secreți ai K.G.B. care, sub identitatea unor turiști occidentali, lipeau manifeste instigatoare și apeluri pentru răsturnarea comunismului și ieșirea Ceholslovaciei din Pactul de La Varșovia, despre descoperirea unor depozite clandestine de arme , care s epretindea că ar fi destinate sudeților revanşarzi.[10]

În noaptea de 20-21 august 1968, forțe militare din Uniunea Sovietică, R.D.G., Polonia, Ungaria, şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia.[11] Între 5.000 și 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 și 600.000 de soldați). Pe durata atacului armat, 72 de cehi şi slovaci au fost uciși și sute au fost răniți. Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată. Dar, a fost arestat și dus la Moscova (împreună cu alți membri de partid susținători) într-un avion militar sovietic. În raportul prezentat de general mr. Nicolae Doicaru, vicepreședinte al Comitetului de stat al Securității cu ocazia unei coferințe a unităților centrale și teritoriale ale Securității, referitoare la evenimentele din cehoslovacia și situația internă, din 30 septembrie 1968 se preciza[12]: La 20 august, în jurul orei 21.30, 80 de ofițeri sovietici înarmați și îmbracați în haine civile au sosit sub acoperire , ca turiști, cu zborul de linie Varșovia-Praga, cu un avion Ilușin IL-80. După ce au primit vizele de intare și – au luat bagajele personale, s-au împrăștiat prin aeroport fără al părăsi însă . După aproximativ 15 minute, o altă aeronavă sovietică IL-80 a solicitat permisiunea de a ateriza forțat din cauza unor probleme tehnice, iar cerrerea i-a fost aprobată. Imediat după aterizare, a sosit o a treia aeronavă fără a avea nici o aprobare. Aproximativ încă 80 de așa-ziși turiști care erau la rândul lor ofițeri sovietici înarmați au debarcat din ultimele două avioane. Apoi acest grup a preluat rapid controlul asupra comunicațiilor aeroportului și aspupra zborurilor, a blocat ieșirile, anulând toate zborurile obișnuite și dirijând transporturile de trupe și echipamente sovietice. Mai mult, în același timp aparatul dedezinformare al K.G.B.-lui seprezenta cum C.I.A. și N.A.T.O. infiltraseră țara pentru a organiza contra revoluția, iar Pravda[13] și alte mijloace de informare media (controlate ) sovietice anunțau că mii de soldați ai N.A.T.O., deghizați în turiști invadaseră Praga.[14]În fapt, planul K.G.B.-G.R.U.[15] se deruala astfel : la ora 0.30 pe 21 august (20 august, 23.30 ora Praga) șeful statului major al forțelor de ocupație sovietice gen Iamșicov și comandantul forțelor de ocupație sovietice , generalul Pavlovsky, au informat autoritățile militare cehoslovace că preluaseră comanda forțelor armate cehoslovace și că forțele est-germane , poloneze, ungare și bulgare trecuseră granița, Acest lucru a fost transmis și de șeful servicului de contra infrmații al armatei române , care a raportat evenimetul Șefului D.S.S.-lui al României, de atunci, Ion Stănescu, care împreună cu șeful servicului de contrainformații i-au contactat apoi pe Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer, aceştia se aflau în sedință când sovieticii au trimis un curier pentru a anunța intervenția la cererrea autorităților cehoslovace la ora 3.30.[16]

Ocupația a provocat un val masiv de emigrație (estimatla 70.000 de oameni, imediat, și 300.000, în total), în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora țările vestice le-au permis șederea și unde s-au integrat fără probleme. Opoziția populației a fost exprimată prin numeroase acte de rezistență nonviolentă. În Praga și alte orașe, cehii şi slovacii au întâmpinat soldații Pactului de la Varşovia cu argumente și reproșuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistență, inlusiv mâncare și apă. Pancarte și graffiti pe pereți sau străzi denunțau invadatorii, liderii sovietici și colaboratorii suspectați. Peste tot erau purtate fotografii ale lui Dubček și Svoboda. Rezistența întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile inițiale de a-l elimina pe Dubček. El a fost arestat și dus la Moscova pentru negocieri. Cu această ocazie, s-a stabilit că Dubček își va putea păstra funcțiunile în cadrul Partidului Comunist și că se va continua un program de reforme moderate.de menționat că În aprilie 1969, Alexander Dubček a fost înlocuit din funcția de Prim Secretar cu Gustáv Husák. Husák a anulat reformele lui Dubček și a curățat partidul de membrii cu vederi reformiste.

Reacții ale intervenției în lume și în România

Occidentul nu a acordat nici un sprijin semnificativ reformiștilor cehi. Gomulka sublinia că ceea ce lega cele trei state reformiste (Iugoslavia, România şi Cehoslovacia) era orientarea pro-vestică, dorința de a se rupe de blocul communist și de a crea un fel de alianță specială intre ele. Se mai spunea că, deocamdată, nu era un pericol de contrarevoluție in Cehoslovacia. Într-o declarație făcută în mai, Kadar îi acorda încredere lui Dubcek. Gomulka era convins de faptul că Cehoslovacia se va transforma într-o republică burgheză și solicita instalarea de trupe sovietice pe teritoriul acesteia. Apar atacuri în presă contra Cehoslovaciei din partea Poloniei și a R.D.G. In primăvara lui 1968 au existat unele divergențe și în rândul conducerii sovietice. Primul ministru sovietic, Kosâghin, este mai îngăduitor față de situație decât Brejnev și Potgornâi.[17] Țările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziția de a provoca forțele militare sovietice din Europa Centrală, în mijlocul Războiului Rece. R.D.G. acuza liderii cehi că au pactizat cu imperialiștii și că făceau jocul celor de la Bonn. Și în celelalte state comuniste se conturau situații similare, în care grupări susținând societatea civilă să precumpănească forțele conservatoare în cadrul partidelor comuniste, tinzând să deturneze cursul evenimentelor și astfel să puna în pericol socialismul în Cehoslovacia. În Finlanda, țară cu o puternică influență sovietică la acea dată, ocupația a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunțat ocupația, la fel ca Partidul Comunist Italian și cel francez. Președintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fost primul politician vestic care a vizitat, oficial, Cehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de către președintele Ludvig Svoboda, pe 4 octombrie 1969. O reacție mai vizibilă a avut loc în România comunistă, unde Nicolae Ceauşescu, opozant ferm al influențelor sovietice și susținător declarat al lui Dubček, a ținut în ziua invaziei un discurs public la Bucureşti, unde a criticat politica sovietică în termeni neobișnuit de duri. Deși România a fost, pentru scurt timp, de aceeași parte a baricadei cu Josip Broz Tito, aceasta este o situație pur conjuncturală (Ceaușescu fiind, dinainte, un oponent al principiului Socialism cu fața umană). Opoziția a consolidat însă imaginea României în Occident pentru următoarele decade, mai ales după ce Ceaușescu a încurajat populația să lupte pentru a nu avea manevre similare în România. Îndemnul său a primit un răspuns inițial extrem de entuziast, multe persoane care nu aveau deloc convingeri comuniste au dorit să se înroleze în nou formatele Gărzi Patriotice paramilitare. Dar, Ceaușescu a recunoscut că nu își face vreo iluzie cu privire la reușita opoziției romanești, dar a subliniat că nu există nici o alternativă. Orice efort, inclusiv forța armelor, este necesară pentru apărarea suveranității și independenței noastre naționale.[18]

În arhivele K.G.B. se confirmă că, încă 1967, Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia, condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de informaţii ale aliaţilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc”. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie ostilă”. România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaţioniste”, precum Iugoslavia, Albania şi China, cât chiar alături de adversarii din N.A.T.O. Mai mult , imediat după celebrul miting din 21 august 1968 din fața sediului C.C. al P.C.R., au fost luate măsuri rapide. Securitatea a fost pusă în stare de alarma, iar în centrele direcțiilor centrale de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre și la ușile de acces, punctele întârite fiind prevăzute cu guri de foc și rezerve de muniție. În concepția lui Ceaușescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S-au studiat atât varianta evacuării lui Ceaușescu în China, cât și varianta căilor rutiere de la sud de Carpați, pentru o deplasare sigură și rapidă. Despre Planul de invadare a României existau extrem de puțini specialiști occidentali în probleme de informații sau din mediul academic, care să cunoască faptul că România a reprezentat pentru Moscova una din principalele amenințări militare și totodată, un obiectiv informațional major , în perioda interbelică , ceeaa ce a creat un dispozitiv d einetrvenție militară și informativă dincolo de granițele Romaniei mai dezvoltat decat cel din jurul Cehoslovaciei.[19]

Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie prezenta în anul 2000 faptul că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice și olandeze reușiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare și poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineața. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la București în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conținut: „Am analizat informațiile de ultim ore și am ajuns la concluzia că rușii pregătesc în cel mai scurt timp o acțiune militară împotriva României”. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.[20] Forțele militare sovietice erau pregătite pentru operațiuni împotriva României și desfășurare semi-permanent sau simultan în timpul operațiunii din Cehoslovacia, monitorizarea acțiunilor ulterioare îndreptate împotriva României, însemnau și redesfășurări de de trupe identificabile și separate, ample exerciții ale Tratatului în proximitatea țăriii.[21]

Urmări, consecințe, concluzii

Oficial, motivul invaziei din noaptea de 20 spre 21 august susţinută de un dispozitiv militar disproporţionat în raport cu ameninţarea (300.000 de militari, 7.500 de tancuri si 1.500 de avioane de lupta) a fost stoparea infecţiei „liberale” ce ar fi avut consecinte de nebănuit (contaminarea vecinilor şi chiar retragerea Cehoslovaciei din blocul sovietic), dar în realitate, Cehoslovacia deţinea cele mai importante resurse de uraniu, exploatate în minele de la Jachimov. OCehoslovacia 1968 art-emis Cehoslovacie în afara sferei directe de influenţă sovietică însemna o lovitură puternică data Rusiei ca forţă nucleară.[22] Mai mult, Rusia a castigat un obiectiv esenţial al viziunii politico-militare pe care retragerea din Austria în 1955 l-a făcut mai dificil de atins decât oricând: prezenţa militară sovietică în centrul Europei. Dar dacă criza și ulterior invazia a însemnat un set de măsuri de forță un nou stat federal – la 5 octombrie 1968 și înlocuirea lui Dubcek cu Husak fidel Moscovei, la 17 aprilie 1968, pentru asigurarea integrării economice și militare mai puternice.[23] Pe de altă parte, Biserica greco-Catolică din Slovacia a fost relegalizată în contextul Primăverii de la Praga, iar celor 292 de parohii de rit bizantin le-a fost permisă opțiunea afilierii față de Moscova sau față de Roma. 205 din cele 292 de parohii bizantine din Cehoslovacia au optat pentru comuniunea cu Roma. Cu toate acestea, Bisericii Greco-Catolice din Slovacia nu i-a fost permisă formarea de noi preoți în cadrul unui seminar teologic, acest drept fiindu-i acordat de-abia după „Revoluţia de catifea” (1989) prin înființarea Facultății de Teologie și a seminarului din Prešov. Faptul că flacăra libertății s-a reaprins, la 12 ani după criza din Ungaria, și după criza din 1968 – „Primăvara de la Praga” – , din nou în anul 1989, când Europa de Est a cunoscut schimbările democratice prin schimbările profunde ce au scapat de sub controlul inițiatorilor.

Evenimentele s-au desfăşurat după principiul dominoului: căderea succesivă a regimurilor socialst-totalitare, în perioada iunie-decembrie 1989 Ele au fost adevărate revoluţii, deoarece au dus la la înlocuirea unui sistem politic cu altul, fapt care a atras după sine modificări profunde în toate copartimentele vieţii sociale. Forma pe care au luat-o aceste revoluţii a variat de la ţară la ţară, în funcţie de realităţile concrete, dar mai ales şi mai ales, de evoluţiile anterioare momentului 1989.[24] Referitor la Revoluția de catifea și aceasta a avut cu totul alt curs fața de cel programat de KGB și față de cel precedent al Primăverii de la Praga (criziei din 1968).[25] Probabil ca cea mai importantă lecţie a Crizei din august 1968 din Cehoslovacia, mai cunoscută sub numele de „Primavara de la Praga” o constituie imposibilitatea reformării universului comunist. Logica din spatele reformelor a fost intenţia de a oferi o nouă şansă ideii comuniste prin sporirea adeziunii populare. Sfârșitul acesteia demostrează faptul că voinţa poporului și cea al partidului se excludeau reciproc, iar spontaneitatea populară se găsea într-un raport invers proporţional cu fidelitatea ideologică.[26]   Privind retrospectiv, putem considera că provocarea și rezolvarea acestei crize cu toate eforturile K.G.B.-lui a constituit un eșec pentru Uniunea Sovieitică, iar sub impactul acestor crize repetate și colapsului intern din Uniunea Sovietică va duce la prăbușirea, în 1991[27], unuia dintre cele mai importante evenimente al secolului al XX-lea .

Categoria: Istorie Politică