23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională?

23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională?

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore: A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în România?  Cât de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA)?   În seara zilei de 23 august 1944, la orele 22,25, regele Mihai a citit la radio Proclamaţia către Ţară, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist din România în coaliţia care viza răsturnarea regimului antonescian. Printre altele, suveranul a precizat că „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

În realitate, în acel moment nu exista niciun armistiţiu. El a fost semnat la 12 septembrie 1944, la Moscova.      S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primavara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944 (a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvârşită în strânsă legatură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist), au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său.

 

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj.   Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă.    La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de către guvernul Antonescu, cât şi de opoziţia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an.   Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcări aliate”. Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi.       Roosevelt susţine capitularea necondiţionată   În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi presedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat a salutat propunerile româneşti de armistiţiu, arătând că „noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă Mareşalul Antonescu vrea şi este hotărât sa o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes”. Dar Roosevelt ramânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.   Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă. Guvernul sovietic a răspuns categoric la discuţiile dintre putere şi opozitie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze ţara de germani”.

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.    Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României; Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră; Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate; Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.   În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimişii regelui se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în tradarea de la Iaşi, dar si în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

Barbu Stirbei îl gazduieste pe Bodnaras   În noaptea de 13-14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativa (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei. Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Comunist care prevedea:   a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste; b) scoaterea ţării din războiul hitlerist; c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.   Cei prezenţi au aprobat planul elaborat de PCR, iar a doua zi l-a aprobat şi Regele, care se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Pozitia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îsi făcea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunica lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.

Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunoştinţă ca România a cerut armistiţiul.   Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice, prezentai pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător.

La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nicio rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00 avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.   Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu.   Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie   Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră ca „act de înaltă trădare”, iar alţii o „gravă eroare politică”. Aceştia susţin că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alti români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste.   În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, România a fost furată de ruşi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiu” dictat de Moscova. Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărâtoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

„Antonescu reprezintă România, voi – pe nimeni”

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”.      Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice.

Regele Mihai: Nu pot să-l iert pe Churchill, care ne-a aruncat în mâinile ruşilor

Cotidianul spaniol El Pais l-a vizitat, la sfârşitul anului 2011,  în Elveţia pe regele Mihai al României.   Hitler şi Mussolini nu şi-au imaginat niciodată că acel tânăr şi neexperimentat monarh va fi capabil să schimbe cursul celui De-al Doilea Război Mondial cu o lovitură de Stat. Sau cel puţin să scurteze cu şase luni acel carnagiu. „Oficial, ceea ce am făcut a fost să scot România din război, cu speranţa de a evita o vărsare de sânge. Deşi ştiam că nemţii nu vor accepta niciodată asta. De altfel, nici nu au făcut-o, în aceeaşi zi ne-au bombardat”, îşi reaminteşte fostul rege.   Dar în lungii ani de exil, pe Mihai l-a apăsat mereu ceea ce în fond consideră o trădare a Occidentului şi, în special, a liderului britanic Winston Churchill. „România şi toate ţările aflate la est de Germania au fost abandonate, la Yalta”, spune el, reamintindu-şi de conferinţa din februarie 1945, la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au stabilit reîmpărţirea Europei. „Bineînţeles că înţeleg de ce Churchill a crezut că era singura strategie posibilă, sau cel puţin din perspectiva britanică. Dar nu pot să-l iert, nici să i-o accept”. Regele nu uită că oamenii de rând au fost cei care au plătit consecinţele. „Aceleaşi popoare pentru care au intrat Aliaţii în război”, adaugă el. „Şi deşi nu a existat opoziţie din partea niciunui alt lider prezent la Yalta la împărţirea continentului, a fost Churchill cel care a considerat-o o soluţie naturală şi perfect acceptabilă”

Categoria: Istorie Politică