CETATEA ASCUNSĂ A BISTRIŢEI

CETATEA ASCUNSĂ A BISTRIŢEI

Istoria judeţului Bistriţa-Năsăud este una cât se poate de interesantă, dacă stăm să analizăm monumentele, clădirile sau întâmplări mai mult sau mai puţin bizare. În acest sens, jurnalistul Cristian Silaşi, şi nu doar el, a scris o serie de articole.

Povestea Cetăţii Bistriţei de pe dealul Târgului este una dintre ele.

 

 

 

Situată la trei kilometri de oraş, pe Dealul Târgului, pe o înălţime foarte greu accesibilă, cu pante abrupte, vechea cetate a Bistriţei are o formă ovală, alungită, urmând caracteristica terenului denivelat. Se remarcă însă prin dimensiunile impresionante – 670 metri lungime şi 90 de metri lăţime. Arheologii spun că este de altfel cea mai mare fortificaţie de acest fel din Transilvania.

„Ideea de a construi o fortificaţie, pentru a proteja locuitorii centrelor mai importante, a intervenit după invazia mongolă din 1241, care a provocat mari distrugeri la nivelul regatului Ungariei şi a Europei, în general, şi în acest context, ca urmare a acestei invazii, s-a trecut la realizarea unor fortificaţii de zid în întreg spaţiul Transilvaniei.

La Bistriţa, unde deja era o comunitate consistentă şi bine statutată, s-a căutat un loc în care, locuitorii, în caz de pericol, să se poată refugia, înainte ca oraşul în sine să devină cetate, oraş fortificat. Locul de pe burg, Dealul Târgului, era un loc adecvat pentru o astfel de fortificaţie, pentru un astfel de loc de retragere. De aceea, cetatea aceasta nu este o cetate în sensul cetăţilor clasice cunoscute, ci o limbă lungă de pământ, pe vârful acestui deal. De-a lungul incintei de zid au apărut încăperi în care familiile oraşului, în caz de pericol se puteau retrage. Era mai mult o cetate de refugiu, nu o cetate funcţională, cu un comitet de cetate, cu un castelan şi aşa mai departe”, spune istoricul Corneliu Gaiu.

Istoricul de artă Vasile Duda spune că s-a ales acest deal pentru poziţia dominantă pe care o are. „Această formă de relief era uşor de apărat şi oferea o perspectivă foarte bună pentru tot ce înseamnă împrejurimile Bistriţei. Efectiv aşezarea de secol XIII a început probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după învazia tătarilor din 1241, pentru că până la acea dată construcţiile din Transilvania au fost realizate în mare parte din lemn. Datorită faptului că până atunci nu au reuşit să opună o rezistenţă reală invadatorilor din zona estică s-a trecut la înlocuirea lemnului cu piatră şi au început să fie construite fortificaţii de zid sau construcţii de zid în spaţiul Transilvaniei.

Investigaţiile arheologice de la începutul anilor 70, care au pus în valoare o monedă din anul 1272, a oferit şi un element de datare, ceea ne permite să considerăm că respectiva fortificaţie a fost realizată între 1241-1300. Suprafaţa fortificaţiei este destul de mare, chiar dacă zidurile sunt destul de apropiate pe laturile lungi, fiind din acest punct de vedere una dintre fortificaţiile mari realizate în perioada respectivă, în Transilvania.

Practic, suprafaţa efectivă a cetăţii era dată de vârful dealului respectiv. Tot dealul a fost acoperit de această fortificaţie, cu ziduri de piatră şi şanţuri, care erau organizate în jurul ei şi în felul acesta fortificaţia a reuşit să ofere un loc de refugiu pentru locuitorii Bistriţei şi, cu siguranţă, şi a celor din împrejurimi, pentru că întinderea fortificaţiei oferea adăpost unui număr destul de mare de locuitori”, spune Duda.

Perioada de glorie a cetăţii vechi a Bistriţei este de doar un veac şi jumătate. În 1457 orăşenii se revoltă împotriva abuzurilor lui Mihail Szilagy şi asediază cetatea de pe Burg, dar sfârşitul este marcat de imaginea terifiantă a oraşului în flăcări. Cetatea a fost în cele din urmă demantelată, în contextul în care Bistriţa se va înconjura, la sfârşitul secolului al XV-lea cu ziduri de piatră, construindu-şi un sistem de fortificaţii eficient.

Actul emis la 4 iulie 1464 de Matia Corvinul menţiona că regele vânduse bistriţenilor cetatea pentru suma de şase mii de florini de aur, dar exista şi o clauză a tranzacţiei – aceea ca orăşenii să menţină cetatea veche în stare bună. După doar câţiva ani aceştia cer regelui permisiunea de a o dărâma şi de a folosi materialul rezultat în urma demantelării ei la construirea fortificaţiilor de piatră ale oraşului.

„Cetatea de pe Burg a fost treptat abandonată pentru că Bistriţa a devenit oraş civitas, avea obligaţia şi posibilitatea materială de a se fortifica, de a înconjura cu incintă de zid. Cetatea de pe Burg nu era una importantă, de aceea şi informaţiile despre această cetate ţin mai mult de tradiţie şi de investigaţiile arheologice cu monede din secolul al XIII-lea, dar nu există mai apoi niciun fel de repere istorice sau documente care să vorbească de rolul acestei fortificaţii pentru oraş, pentru regiune, aşa cum se ştie despre alte cetăţi.

Aducerea pietrei de la vechea cetate în fortificaţia Bistriţa s-a făcut ca urmare a unui act de vânzare între Matia Corvinul şi bistriţeni, care cumpără cetatea motivând că au nevoie de piatră. În mod sigur că a fost adusă piatră şi de pe Burg, pentru că între obligaţiile locuitorilor din Dumitra, pentru a plăti pentru un hotar, care ţinea de Bistriţa, dar care era folosit de Dumitra, se afla şi aducerea anual a o sută de care de piatră, pentru întreţinerea şi contruirea cetăţii care împrejmuia oraşul”, spune Gaiu.

În jurul cetăţii vechi de pe Burg şi a Bisericii Evanghelice din Bistriţa s-a născut o întreagă legendă. Se povesteşte că sub o lespede din Biserica Evanghelică s-ar afla intrarea într-un tunel care ar face legătura cu o fântână aflată în vechea cetate. Istoricii spun că o astfel de legendă nu se susţine. „Toate cetăţile au câte o legendă sau câte o poveste, că există un tunel care îţi permite să te salvezi în cazul unui asediu prelungit. Şi Bistriţa are o asemenea poveste. În mod cert nu avem cum să discutăm despre un tunel care să facă legătura între centrul oraşului istoric şi cetatea de refugiu care era în Dealul Târgului, dar legenda este frumos să fie povestită şi să creeze interes. Din punctul meu de vedere, ca istoric de artă, zic că nu, asta şi pentru că Bistriţa, în perioada medievală era împrejumuită cu ziduri care erau şi dublate de şanţuri de apă, iar atunci săparea unor culoare pe sub şanţurile cu apă pare imposibil”, mai spune Vasile Duda.

Despre necesitatea punerii în valoare a vechii cetăţi a Bistriţei nu se prea discută, asta poate şi din cauza faptului că exact în mijlocul cetăţii, pe căi de-a dreptul greu de imaginat, a fost instalată o antenă GSM, asta în condiţiile în care întreg situl arheologic „Cetatea de pe Dealul Târgului” face parte din lista monumentelor de categoria A încă din 1992 (BN-I-s-A-01273, poziţia 8).

„În mod normal, în siturile istorice orice proiect trebuie să aibă un set întreg de avize. Atunci când s-a amplasat acest turn, fie că nu s-a solicitat aceste avize, fie că s-a construit la modul brutal. Nu a existat o legislaţie aşezată şi nişte structuri care să îngrădească amplasarea pe un sit de o asemenea valoare”, spune Gaiu.

„Atunci când se pune problema punerii în valoare a unui monument istoric, cum este cel din Dealul Târgului, atunci se pune problema şi unor funcţiuni care trebuie să fie acolo aduse, dacă ele sunt oportune sau nu. Acest obiectiv nici măcar nu este foarte bine studiat. Avem câteva săpături arheologice care s-au făcut prin anii 70, în rest lucrurile s-au oprit. Trebuie să ştim mai multe despre loc, pentru a trece la valorificarea lui. În actualul stadiu al cercetărilor nu putem avea un proiect, va trebui în principal să avem o cercetare arheologică a spaţiului, câteva opinii ştiinţifice care să ne contureze mai bine ce este perimetrul vechii cetăţi şi apoi să ne gândim la posibilităţi de valorificare.

Odată ce vechea cetate a fost demolată efectiv în cursul secolului al XIV-lea nu putem să mai discutăm foarte multe despre această cetate. Adică nu ştim acum, efectiv poziţia turnurilor, dacă avea nişte turnuri de apărare. Le putem presupune, dar nu le ştim cu exactitate”, spune Vasile Duda.

 

Categoria: Istorie Politică